Astazi hipsterita, maine spinsterita

Mi-a adus cineva aminte de Miss Havisham. Nici n-o mai cunosteam, dupa nume. E domnisoara aia batrana din „Marile Sperante” ale lui Dickens, care locuieste in intuneric, cu ceasurile oprite la ora nuntii demult ratate, imbracata in rochia miresei parasite si incaltata intr-un singur pantof – exact asa cum a prins-o clipa in care inima i-a fost franta de nemernicul fost viitor sot. Apare si in filmul din ’98, doar ca acum o cheama Miss Dinsmoor si are obiceiuri ceva mai rock’n’roll. Dar in esenta e aceeasi: cu inima inghetata de iubirea neimplinita, dornica sa se razbune pe tagma barbateasca si reusind pana la urma. Dar doar pentru a intelege, tardiv, cat de lipsit de sens i-a fost planul.

Mie povestea asta nu-mi place deloc. Ma refer la joaca de-a inimile frante, inaltatoarea suferinta din dragoste. E ceva care pute aici, asa cum casa donsoarei Havisham mirosea a pipi de pisica. O fi un cliseu nemuritor al artelor, de acord, si poate ca da bine intr-o carte ori intr-un film. Dar ajuns pe mana si in mintea unei femei normale, nu poate face decat rau.

Daca e sa ma intrebe cineva, suferinta din dragoste trebuia sa se rezume la Romeo si Julieta, la Tristan si Isolda, la acele povesti in care iubirea e impartasita si totusi imposibila. Sa fie accidentala, nu virala. Pentru ca sa suferi toata viata dintr-o dragoste inexistenta, sa fii malign deceptionat in dragoste, e o gogorita periculoasa, ca o statuie de marmura dedesubtul careia misuna vipere otravitoare.

***

Primul ingredient toxic din placinta inimilor ranite e aparenta virtute. Logica e simpla: suferinta creeaza virtute, nefericirea e semn de inteligenta. Iar ea, ranita, stie aceasta teorie atat de bine, incat nici nu mai verifica daca suferinta sau nefericirea sunt autoprovocate sau autointretinute – deci evitabile – deci masochiste – deci imaginare. Am observat asta in atitudinea celor cateva domnisoare pe care le cunosc si care, desi au avut cu sexul opus tatonari vagi, discrete sau chiar secrete, s-au definit intr-o buna zi drept forever-broken-hearted, si-au pus insigna esecului in dragoste in piept si au inceput sa o poarte cu vanitate si aroganta pana cand a devenit prea tarziu s-o mai dea jos.
Ati vazut vreodata, in autobuz sau in metrou, un colonel in rezerva, in costumul lui de gala, privind lumea de sus si asteptandu-se sa fie tratat precum veteranii de razboi, chiar daca n-a fost in viata lui nici macar o clipa pe vreun front? Ei, cam asa si domnisoarele batrane: au pierdut o lupta si se poarta de parca ar fi castigat razboiul. E mai comod, desigur.

Citeste si:  Inevitabilul menage a trois: el, ea si niste bani (II)

Culmea e ca, spre diferenta de ele, la femeile care au fost cu adevarat ranite in dragoste – de exemplu, cele care s-au pricopsit devreme cu copii din flori sau au avut casnicii esuate – nu am observat aceeasi voluptate a ratarii. Ele, dimpotriva, gasesc resursele sufletesti pentru a merge mai departe. Dar nu pe ele le defineste termenul de spinster, ca sa fim bine intelesi. Fetele batrane sunt cele care isi asuma calea; nu-i poti reprosa unei vaduve ca a fost parasita de barbat.

***

Si am facut deja trecerea catre a doua eroare de logica a sentimentelor, frecvent comisa de fetele in curs de a deveni batrane: romantismul.
Sa crezi in dragoste, ce poate fi mai frumos? Iar o dragoste naufragiata e, inainte de orice esec, o dragoste. Deci, ramanand fidela nobilului sentiment, domnisoara batrana crede ca ii dovedeste taria.

Citeste si:  De ce mint copiii?

Greseala e usor de intuit. Nu poti sa crezi intr-o dragoste moarta, nu poti sa fii romantic doar ipotetic si la timpul trecut, cum nu iti impaiezi papagalul preferat de teama ca nu cumva sa zboare din colivie. Nu vei dovedi nimanui nimic. In plus, in timp ce tu te inchipuiesti Craiasa Zapezii, cei din jur te-au inscris in alta poveste, unde joci rolul ingrat de mama Cenusaresei. Tie ti se pare ca esti greu incercata de destin, ei te catalogheaza drept n.f. Si, mai devreme sau mai tarziu, risti sa iti dai seama ca ai facut mai mult rau decat bine si ca ai tradat tocmai lucrul in care crezusei – exact ca Miss Havisham.

***

Iar asta e partea treia – si ultima care imi sare in ochi: egoismul. Suferindele in dragoste ascund aproape intotdeauna o mare doza de egoism. „A ascunde” e verbul perfect: uneori e atat de bine disimulat egoism, incat iti poate lua multa vreme sa-l descoperi pe sub straturile groase de filantropie sau activism. Egoismul are, totusi, un semn dupa care il poti identifica cu precizie, chiar inainte de a se manifesta ca atare: frica. O sa sar peste argumentatie, filosofii s-au ocupat deja cu asta, dar sa stiti ca asa merg lucrurile: in timp ce curajul poate fi semn de egoism sau de altruism deopotriva, frica il defineste, intotdeauna, pe cel care traieste doar pentru sine.

Citeste si:  Sex dupa nastere?

Or, in esenta ei, domnisoara batrana este foarte fricoasa. Ea se teme ca dragostea, daca ar reveni, ar putea sa o raneasca din nou. Din cauza asta prefera sa arda campurile si sa otraveasca fantanile in calea oricarui posibil nou cuceritor. Uneori face asta inconstient si cu credinta ca este inofensiva si ca nu isi face rau decat siesi. Se minte singura: fie ca e vorba de parinti, de rude sau de prieteni dragi, exista in jurul fiecaruia din noi cateva persoane pe care le vom dezamagi fugind de lume. Iar dezamagindu-le, le provocam suferinta. Acceptand asta sub scuza ca „nu e treaba lor”, suntem egoisti.

***

Legat de titlu, nu l-am pus intamplator, chiar daca, in primul rand, mi-a placut rima. Cred sincer ca urbanele din ziua de azi, hipsteritele predispuse la a complica lucrurile, au cele mai mari sanse de a deveni spinsterite. Pentru ca malformatia sentimentala despre care am vorbit e preponderent culturala, nu sociala. Spre diferenta de alte cazuri, in care trendul majoritar dauneaza sanatatii psihice, asta e una dintre situatiile in care nevoia emo-hipstereasca de a apartine unei minoritati nefericite nu se justifica absolut deloc. Sa fii ranit in dragoste e o drama care nu este si nici trebuie sa fie accesibila oricui isi propune asta. Altfel, ca sa ma intorc de unde am plecat, Romeo ÅŸi Julieta n-ar mai fi devenit niciodata celebri.


7 Comentarii
  1. Eu recunosc faptul ca nefiind un spirit prea analitic de felul meu, mi-am pus cateva probleme cand am citit textul. Pentru ca e ca si cand ti se varsa niste adevaruri, te pocnesc niste raspunsuri la cateva intrebari pe care tineai cumva mortis sa ti le pui, dar nu stiai cum. Totusi, punctual vorbind, si nu contrazicand ideea de baza, nu pot sa nu ma gandesc ca lucrurile pot sta si altfel. Si anume:

    �E ceva care pute aici, asa cum casa donsoarei Havisham mirosea a pipi de pisica.� Pai acum, stim cu totii din copilarie inca faptul ca atunci cand pute in donsoara, pute si in preajma, cand e dezordine in donsoara, e haos si in casa etc… Havisham o zice chiar frumos: the mice have gnawed at it, and sharper teeth than teeth of mice have gnawed at me. Eu pot fi de acord cu autorul ca pute, dar am de completat faptul ca nu este la indemana oricui sa si schimbe mirosul �de pipi de picica� in cel �de flori de margaritar�. De-asta unii oameni sunt slabi, altii puternici. Deci, ca sa ne intelegem, punctul in care tin sa-l contrazic pe autor este cel in care porneste de la premiza ca �joaca de-a inimile frante� este un act deliberat. Ca intr-o mocirla ca cea descrisa pot exista semne de autoprovocare sau de autointretinere, nu inseamna ca ea este si evitabila. Nu. Dar ca sa explic si sa exemplific afirmatia asta, ar trebui sa scriu un text mai lung decat cel al autorului, asa ca nu-i ramane decat sa ma creada pe cuvant, daca binevoieste.

    �O fi un cliseu nemuritor al artelor, de acord, si poate ca da bine intr-o carte ori intr-un film. Dar ajuns pe mana si in mintea unei femei normale, nu poate face decat rau�. In filme si in carti, credeti sau nu, personajele nu sunt martiene. Chiar pomenita domnisoara Havisham se spune ca a fost cat se poate de in carne si oase pe pamantul asta, si nu doar plasmuita din imaginatia bogata a domnului Dickens. Si ea a fost o femeie normala pana sa ramana intr-un pantof.

    �Daca e sa ma intrebe cineva, suferinta din dragoste trebuia sa se rezume la Romeo si Julieta, la Tristan si Isolda, la acele povesti in care iubirea e impartasita si totusi imposibila. Sa fie accidentala, nu virala�. Daca e sa ma intrebe cineva, si eu cred la fel. Doar ca e si virala. Asta este, �gogorita periculoasa� exista, cu sau fara voia noastra. O fi fost ea inventata de fetele batrane, insa este un fel de suferinta urata si cat se poate de reala.

    �Primul ingredient toxic din placinta inimilor ranite e aparenta virtute. Logica e simpla: suferinta creeaza virtute, nefericirea e semn de inteligenta.� Cred ca inimile ranite la care se refera autorul in cazul de fata, sunt cele ale adolescentilor care il descopera pe Cioran. De pe la 30 de ani incolo sau de la ce varsta or mai fi considerate in traditia populara femeile � fete batrane, cred ca ne confruntam cu o altfel de percepere si pricepere a suferintei. Cred ca forma de masochism existenta intr-o mai mica sau mai mare masura in fiecare se diminueaza, nu mai asociezi suferinta extazului sufletului, daca ai asociat-o vreodata. Ea vine si se intovaraseste mai degraba cu un soi de resemnare sau disperare sau chiar negare. Oricum ar fi, ma indoiesc sincer ca o femeie � inteligenta sau nu � alege de bunavoie si nesilita de nimeni forma de virtute prezentata aici sau ca si-o doreste in secret.

    �Culmea e ca, spre diferenta de ele, la femeile
    care au fost cu adevarat ranite in dragoste � de exemplu, cele care s-au pricopsit devreme cu copii din flori sau au avut casnicii esuate � nu am observat aceeasi voluptate a ratarii.� Stiti cum e: Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti duce.

    �Deci, ramanand fidela nobilului sentiment, domnisoara batrana crede ca ii dovedeste taria. Greseala e usor de intuit. Nu poti sa crezi intr-o dragoste moarta, nu poti sa fii romantic doar ipotetic si la timpul trecut, cum nu iti impaiezi papagalul preferat de teama ca nu cumva sa zboare din colivie�. Eu una ma indoiesc ca domnisoara batrana crede ceva. Acum, cu nepututul sa crezi ala, sunt un pic in ceata, pentru ca si eu sunt de parere ca nu poti sa crezi intr-o dragoste moarta. Intrebarea mea e: moarta pentru cine? Inca nu cred ca a existat vreodata omul ala in care sa fi murit vreo dragoste si, cu toate astea, sa-i ramana fidel. A, poate s-a deformat, au ramas firimituri de la ce a fost alta data cine stie ce ospat, asta e altceva. Daca omului ii e de ajuns sa se hraneasca� cand o sa simta ca moare de foame, o sa gaseasca negresit alta masa. Poate suna ca e treaba de alegere, nu este. Sau este vorba de semialegere. Nu pleci in cautare de dragoste, dar nici nu inchizi ochii cand apare in fata. Si da, nu impaiezi papagalul preferat, dar nici drumul din colivie nu i-ai da…

    Cu partea a treia sunt perfect de accord.

    Ca o concluzie a ceea ce am vrut sa spun este ca dintr-un soi de cautare permanenta se prea poate sa ne indreptam cateodata sufletul si spre suferinta, insa numai cu conditia ca ea sa nu existe inca in noi. Cand a ajuns cu adevarat acolo, nimeni n-o mai bibileste, n-o mai piaptana si intretine cu sfintenie. Este si un fel de suferinta care ne inalta si poate chiar ne extaziaza, si asta chiar e suferinta din dragoste, dar este vorba de suferinta aia, aparuta accidental cum bine spune autorul si totodata aparuta cand sufletul este inca curat. In cazul domnisoarei havisham si a �statuilor din marmura dedesubtul carora misuna vipere otravitoare�, suferinta nu mai are din niciun unghi vreo forma apetisanta. Si cred sincer ca unii chiar nu au forta sa lupte cu ea.

  2. Wow! Parca as fi citit doua articole, nu unul. Cand am citit textul lui Mihai, am fost de acord 100% cu el, cand am citit comentariul Taniei, m-a convins in acelasi procent. De-asta e bine sa stii sa te joci cu vorbele asa frumos, poti convinge pe oricine, de orice. Pana la urma, pentru fiecare exista alt raspuns si alta lectie pe care o primeste de la viata.

  3. Frumos articol. Mi-a placut.

    Sunt povesti de dragoste finalizate frumos, alte nu.

    Pentru unii.. \” au trait fericiti pana la adanci batraneti\”, pentru altii.. \” o dragoste este un balcon de rufe pe care mai apoi se intind rufe\”.. pentru mine.. \” atat a fost sa fie, dupa ce normal suferi, plangi… si respectul ca persoana in viata publlica.\” Daca ai fost indragostit de o persoana, inseamna ca ai fost atras de ea, te-a atras ceva in mod deosebit. Nu poti sa negi ca nu te-a atras nimic. Se pune in balanta defectul.. trece linia calitatea… sau e mai important defectul…

    Ca ai suferit, e si vina celui care a acceptat sa traiasca in suferinta si n-a stiut sa isi gaseasca o portita de eliberare a cugetului, chiar si ignorand si citind o carte, daca nu se poate unu-n stanga, altu-n dreapta.

  4. Mie mi se pare poza o asemenea atitudine. Pur si simplu femeia nu a mai gasit pe nimeni care sa-i placa si care sa o placa. Nu ca este fidela unei iubiri esuate. Asta e o prostie. Daca relatia s-a incheiat, si nu prea frumos, inseamna ca omul ala nu te-a placut. Si atunci, daca tu o viata ii duci dorul, inseamna ca ceva e in neregula cu tine. Sau nu ii duci deloc dorul, dar declari asta ca sa nu te tot intrebe lumea: \” Tu nu te mai mariti?\”Nu e mai plauzibila varianta asta?

  5. \”sa suferi toata viata dintr-o dragoste inexistenta, sa fii malign deceptionat in dragoste, e o gogorita periculoasa, ca o statuie de marmura dedesubtul careia misuna vipere otravitoare. \” – cu asta sunt de acord.

    Si cu aura de martire arogata pe nedrept. Spinsteritele au ceva din cersetorii bucuresti infirmi. Au o rana, asta e clar. Dar tot scormonesc in ea, o tot fac sa sangereze si sa supureze. De ce? Poate pentru ca simt ca e singurul lucru care le-a mai ramas si, fara el, si-ar pierde identitatea. Cumva trebuie sa ne definim, nu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.