Atentie! Unele bloguri se tin in sertar!

S-ar putea sa credeti despre mine ca sunt o fata demodata. Genul care poarta strampi de bumbac si sosete flausate. Sau de la tara, vajnica mancatoare de untura cu ceapa si iaurt de bivolita. Recunosc, mi se mai intampla si dintr-astea. Totusi, majoritatea timpului raman o fiinta urbana, cu cearcane, calatoare cu metroul si cu privirea cinica menita sa spulbere orice tentativa de mistificare. Ei, de vreo cativa ani incoace am vazut eu ca fiintele urbane au bloguri.

Mi-a luat ceva timp sa inteleg. Pentru un timp, ele au reprezentat o chestie mistica. Ii priveam pe bloggeri ca pe niste creatori, niste persoane mustind de imaginatie si de talent. Mai ca ma simteam intimidata, abia indraznind sa tastez bisaptamanal in browser metaforicele si metaforizantele lor adrese. Apoi, cu timpul, stiti cum se intampla, omul devine din ce in ce mai indraznet. Si am tot intrat ca nesimtita in vietile oamenilor, ba pe ici, pe colo, am indraznit sa las si cate o parere. Recunosc, eram o vizitatoare haotica de bloguri, activitatea mea nu avea vreun scop declarat sau, macar, constientizat.

A mai urmat apoi o etapa. Cea in care mi-am dat eu seama ca blogurile nu sunt tocmai niste acte de creatie pura si dezinteresata. Si ca oamenii din spatele lor au niste scopuri. Am constientizat valoarea de produs a blogului. Exista mai multe mobile care-i mana pe acesti oameni sa-si puna semnatura pe acele postari care apar mai des sau mai rar dupa cat de harnic, de ambitios sau de inspirat e autorul lor.

Citeste si:  Ce mai este o doamna?

Exista, desigur, banii din publicitate. Caci, pe blogurile cu trafic mare, exista si cumparatori de spatiu publicitar. Nu cunosc cifre, dar se pare ca exista bloggeri care castiga sume frumusele.

Dar nu aceasta este singura motivatie. Exista persoane care activeaza in tot felul de domenii si isi fac un blog ca parte a brandingului personal. Incearca sa-si mareasca o presupusa cotatie pe piata muncii, investind timp si efort in blog. De altfel, exista cazuri de bloggeri care au primit o oferta de job in presa scrisa dupa ce s-au facut cunoscuti prin intermediul unui blog.

Ei, aceste bloguri pot fi impartite in doua mari categorii, cu n mii de subcategorii. Exista cele care se adreseaza unor oameni care activeaza intr-un anumit domeniu. Sau celor pasionati de ceva anume. Exista cele generale, in care se amesteca intr-un ghiveci analize serioase, videoclipuri cretinele de pe youtube si umori personale. Si mai exista cele cu nota de jurnal.

La acestea voiam sa ajung de fapt. Caci sunt singurele care continua sa ma uimeasca si al caror sens imi scapa. Viata fiecaruia dintre noi pare spectaculoasa. Dar numai pentru protagonisti. Pentru cei care o traiesc. Odata ce este expusa prin postari ocazionale pe internet, ea scapa de sub imperiul biografic si intra intr-unul incert. Atunci cand dau peste astfel de bloguri, nu ma intereseaza persoana din spatele lor. Pentru simplul fapt ca respectivul nu este real pentru mine. Nu e mai real decat Milan Kundera, sa zicem, care traieste la vreo 2000 de km departare de mine. Dar si in alta dimensiune, nu numai in alta tara. Iar daca nu ma intereseaza cine e in spatele cuvintelor mai mult sau mai putin inspirate, atunci ce ma intereseaza? va veti intreba. Ma intereseaza cum anume e scris blogul. Stilul, vraja. Pentru ca eu nu citesc acolo o viata, ci o poveste.

Citeste si:  Menstruatia din cosul zilnic

Atunci insa cand iti lipseste talentul si cand pretinzi ca nu te intereseaza reactiile celorlalti, pentru ca „eu scriu pentru mine”, sa ma ierte domnii si doamnele autori de bloguri, dar avem de-a face cu o ipocrizie mare cat internetul chinezesc. Voi nu scrieti pentru voi. Pentru ca, daca ar fi asa, oameni ca mine, ca X si Y, vizitatori ocazionali, nu am avea acces. Ati face un blog privat, cu acces limitat eventual cunoscutilor, si cu asta basta. Insa atata timp cat eu gasesc usa deschisa si imi sunt prezentate niste produse, de orice tip, sunt cat se poate de indreptatita sa-mi dau cu parerea. Si nu, nu ma intereseaza persoana. Viata ta nu are mai multa consistenta pentru mine decat cea a cainelui lui George W. Bush. Eu nu am venit sa-mi bag nasul intr-un sertar, eu n-am obtinut in moduri ilicite accesul la o corespondenta privata, la un jurnal intim. Nu, tu ti-ai listat blogul undeva, tu m-ai invitat sa imi dau cu parerea si imi pare rau daca te jignesc opiniile negative, dar asta este. Te-ai supus regulilor unei pieti si atata timp cat halvita este la taraba, exista si persoane carora li se va parea, sa zicem, gretoasa.

Citeste si:  Supravietuirea intr-o relatie!

Eu sunt de principiu ca se poate scrie despre orice. Ca niciun subiect, nicio tema nu este prea marunta. Poti scrie o istorie fascinanta despre cum se fierbe un pliculet de ceai de musetel intr-o camera de camin de nefamilisti in timp ce o musca bazaie in jurul unui bec fara abajur si la radio canta in surdina Mirabela Dauer. Dar fa-o bine. Ok, povesteste-mi despre ce ti-ai mai cumparat de la Mall, dar adu putina seva, un strop de condiment caci altfel blogul tau va arata ca un catalog de la Ikea. Iar daca nu te intereseaza parerea mea, atunci tine-ti blogul in sertar.


2 Comentarii
  1. astept parerea ta si pe pagina mea! 🙂 stii, mult timp m-am intrebat si eu, exact ca tine, de ce oamenii si-ar expune cu atata usurinta cele mai intime sentimente in vazul public. si eu am fost uimita de oamenii aceia care au talent si curaj… dar apoi, cand i-am cunoscut pe unii dintre ei, am inteles ca nu sunt chiar asa cum par. cand mi-am luat inima-n dinti sa scriu si eu, ba nu, gresesc, prima data am publicat ceea ce scrisesem cu mult timp in urma, pe cand eram un copil singur, am fost atat de balacarita incat mi-a fost teama sa mai intru pe internet mai bine de jumatate de an. si asta, pe un site care se pretindea a fi al unor oameni super-talentati in ale scrisului. pe cat de mare mi-a fost asteptarea, pe atat de mare dezamagirea. apoi, la indemnul unui om de bine (daca vrei sa stii cine e cine… pot sa-ti spun, nu-i un secret) am continuat si acum ma bucur ca am facut-o. poate ca sunt lucruri pe care nu le pot impartasi in mediul meu de acasa, poate imi place ideea de a fi citita de altii, visul copilariei mele a fost sa fiu scriitoare…. cine stie care o fi motivatia mea, poate e una mult mai prozaica decat cred eu… cert e ca ma afisez si eu, o data, de doua ori pe luna cu gandurile mele. daca ar fi sa imi dau cu parerea, as spune ca si blogul meu e unul personal. daca ai vreun blog undeva, anunta-ma sa ma inscriu. 🙂 imi place cum iti expui gandurile, ma imbogatesc din fiecare blog care spune ceva cu pertinenta. nota 10 din partea mea.

  2. DE ACORD. perfect de acord. o multime de aberatii de bloguri, ale unor emo frustrati sau unor neica nimeni, care nu doar ca nu stiu sa scrie, dar ne plictisesc groaznic apar acum. toti prostii au bloguri. despre ei si viata lor. care se imparte intre piata si meciuri de fotbal. cui ii pasa???

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.