Ce-am fost si ce-am ajuns

Cand eram mica (si proasta), aveam o groaza de certitudini. Sigur, se schimbau ele, ca doar numai moartea si impozitele sunt sigure, dar, in general, chiar in momentul in care trageam o concluzie categorica privind modul in care avea sa se desfasoara viata mea pe de-a-ntregul sau doar vacanta de vara, eram sigura, extrem de sigura de ce simt, ce cred si incotro ma indrept. Sentintele veneau cu repeziciunea fulgerului, calificativele ieseau din mine ca stropii de apa ai unei fantani arteziene pusa in functiune de vreun soft japonez. Le stiam pe toate, eram plina si rotunda.

Astfel, sigur ca urma sa ma fac ambasador. Asta a fost raspunsul la intrebarea « ce vrei sa te faci cand vei fi mare ? » intr-o perioada. Ambasadoare, raspundeam mandra. Nu cunosteam niciun alt copil care sa vrea asta si asa mi se parea ca iesisem deja din randul muritorilor de rand. Ah, nu v-am spus, nu ? Eram si teribil de aroganta.

Mai planuiam eu ca, atunci cand voi fi mare, sa nu practic jocul adultilor numit politete. Sau comportamentul asa-zis diplomat. Asta mi se tragea de la reprosurile mamei care considera ca mi-ar sta mai bine cu un zambet pe fata decat sa ma-ncrunt toata atunci cand nu-mi convenea oaresce. Nu intelegeam si pace de ce trebuie sa simulez ceea ce nu simt. Mi se parea ca ceea ce simt eu este de-o importanta colosala pentru bunul mers al universului, asa ca nu vedeam de ce ar trebui sa ascund asta, cum nu vedeam nici de ce trebuie s-o complimentez pe o femeie mai durdulie care facea alegeri dezastruoase in materie de vestimentatie, sa-i spun ca-i sta bine cand era evident de peste drum ca nu. Plus ca eu nu greseam niciodata, evaluam corect totul, deci, diagnosticul dat de mine era fara cusur, iar diagnosticatul ar fi facut bine sa-si bage mintile in cap si sa opereze de urgenta schimbarile necesare.

In fine, aveam eu multe astfel de idei si principii legate de cum voi fi eu cand voi fi mare. Credeam si ca toate femeile maritate sunt niste tampite. Eram convinsa ca, daca vreuna dintre prietenele mele ar abdica de la legea asta si ar intra in randul tampitelor, prin punerea pirostriilor, nici n-o voi mai saluta pe strada. Caci o alta lege a mea era aceea care punea ratiunea deasupra oricarui tip de legatura interumana. Pe mama, in calitatea ei de femeie maritata, o acceptam pentru ca na!, imi fusese data, nu o alesesem eu, dar cine ma putea obliga sa abdic de la principiile mele mai incolo? Tot o parere extrem de proasta aveam despre oamenii religiosi, pe care-i vedeam sursa tuturor relelor din lumea asta. Mi se parea ca trebuie sa fii cu adevarat imbecil sa te inchini altcuiva decat lui Darwin. Mda, eram o atee extremista.

Una peste alta, punand cap la cap, daca nu m-ar fi batut niciun vant, n-ar fi trecut peste mine nicio apa, daca as fi continuat sa fiintez intr-un fel de conditii de vid si as fi urmat itinerariul scris atunci, azi as fi fost un monstru. In mintea copilului si, ulterior, a adolescentei de atunci, urma sa devin o creatura splendida, scanteietoare, de puritatea unui diamant, fara sa strang pe degete mizeria compromisurilor de tot felul.

Unde voiam sa ajung? La faptul ca, din muntele de certitudini fara fisuri care eram odata, am ajuns azi un somoldoc de indoieli. Nu mai am nicio reteta, am pierdut de mult si caietul de diagnostice. Nu stiu care-s mai fericiti, aia cu copii sau cei fara, alea maritate sau alea ne, religiosii sau ateii, vegetarienii sau carnivorii, aia care au carare pe stanga sau pe dreapta. Plutesc intr-un relativism desavarsit, dar mult mai uman, cred eu, si suspectez ca n-as fi singura.

Am iesit din starea de vid. Buna ziua, viata!