Ce mananci mai intai? Blatul sau glazura?

Oamenii sunt de doua feluri, cei care mananca mai intai blatul si apoi glazura, si cei care se opresc cu lingurita in cireasa de la bun inceput. Cercetati-va, pe voi si prietenii vostri, si veti vedea ca asa este. In principiu, ne raportam la realitate si la confruntarile cu ea in doua moduri: credem sau nu in relatia „recompensa –efort”. Sigur ca asta se poate extrapola la nivelul de mentalitate a unui popor, dar eu ma mentin momentan la nivel intim.

S-ar putea sa nu va dati seama imediat, dar pe undeva in fiecare dintre noi functioneaza un anumit resort, lasat in starea „activ” de un dresaj anterior. Credem ca meritam ce ni se intampla sau nu. Asteptam succesul ca o recompensa la eforturi sau, din contra, credem ca ni se cuvine, iar atunci cand vine, il luam ca atare. Acestia din urma sunt cei care mananca prima oara cireasa si apoi vad daca blatul merita efortul sau nu.

Nu trebuie sa fii religios ca sa simti asta. Absenta sentimentului religios, a credintei sau a asteptarii unei vieti de apoi nu exclude irationalul din viata noastra. Acesta are inca destul terenuri de joaca si modalitati de manifestare.
Nu stiu cat de constiente de voi inseva sunteti si cat obisnuiti sa va scormoniti pe dinauntru. Dar e imposibil sa nu fiavut, cel putin o data, chiar in momentul victoriei, un gust amar in gura. Si sa nu stiti de unde vi se trage, sa nu puteti pune degetul pe nicio rana anume. Era cireasa mancata inainte sa se coaca, din pomul care nu-ti apartinea.

Se zice ca…

Revenind la ce mancam prima oara. Se zice chiar ca asta este un fel de test de personalitate si ca ar putea fi luat in calcul inclusiv in momentul alegerii unui partener de viata. Se zice ca cine mananca mai intai cireasa este egoist si nu va sti cum sa-ti fie alaturi decat la bine. Sacrificiul de sine fiindu-i strain, efortul nefiresc, va privi mereu viata a la legere si, ceea ce-si doreste, este un partener de distractie, nu si unul alaturi de care sa se inhame la jugul inerentelor corvezi.

Se mai spune si ca atunci cand esti tanar tot ce te intereseaza este un partener care sa-ti dea si tie o gura din cireasa peste care s-a intamplat sa dea, un tovaras la furtul de cirese. Crezi orbeste in „carpe diem” (daca-mi permiteti o gluma, cand eram mica, in orasul meu de bastina, era un magazin de pantofi numit „Scarpe diem”), ajuns sa fie scris pe toate gardurile si sa fie invocat de toata lumea, de la starlete si fotbalisti la guru de toate culorile, chiar daca nu stii sa formulezi ca atare mottoul noptilor tale albe. Toti, oh, vor sa traiasca clipa!

Se mai spune si ca cei care lasa cireasa la sfarsit sunt… conformisti, respecta regulile si, cu siguranta, nu sunt genul care fura mireasa la nunti. Eu cred ca sunt doar niste copii cuminti, care chiar vor sa vina Mosul si care i-au compus minunate scrisori.

Si mai cred si ca ciresele nu dispar cand vine toamna, ci doar se schimba momentul consumarii lor.