Cine viseaza la noi?

As vrea sa spun ca visez sa-mi traiesc restul zilelor pe acest pamant. Dar din pacate, nu ar fi adevarat. Nu, nu voi incepe sa ma plang acum de toate tarele si bolile, curabile sau incurabile, ale acestui pamant. Caci sunt sigura ca as fi gasit boli si in cele mai insorite tari de pe glob. Nu stiu daca sunteti la fel ca mine, dar eu cand visez la alte tarmuri, nu gandesc in termeni precum salariu, asigurari sociale, infractionalitate, servicii publice. Nu, tanjeala mea se naste pe alte planuri. Cam in legatura cu fiecare tara de care ma indragostesc, dezvolt o poveste, un anumit tip de peisaj, un anumit fel de a fi.

Ma imaginez o fiinta cameleonica, ce pluteste prin lume cu diverse mirosuri, imprumutand culorile tarii in care ajunge. Bineinteles ca in Franta as cumpara croissante dimineata si m-as lauda cu ateismul meu. Sigur ca in Spania as consuma porc sub forma innobilata de jamon serrano si as dansa flamenco. Ba chiar ar fi posibil sa devin usor catolica si sa-mi insir cateva matanii la maini si sa adopt chiar si combinatia de rosu-negru care mi-a repugnat pana acum. In Japonia, as invata sa fiu discreta si sa pasesc cu pasi mici-mici, de vrabiuta. In Italia, m-as transforma intr-o mama fanatica, imbracata vesnic in negru si cu vorba aspra.

Si tot asa.

Numai aici, in realitate, nu stiu inca ce miros port. Sau nu sunt constienta de el, cel putin. Si poate ca tocmai din aceasta cauza ma aflu inca aici, pe malul Dambovitei, nu pe cel al Senei sau al Mediteranei. Pentru ca aici sunt eu insami. Sa fie oare revolta pielea in care ma simt cel mai bine? Sau doar o haina purtata de nevoie, ca un palton greoi pe care ti-l pui din simplul motiv ca afara e prea frig?

Incerc sa detectez acele amanunte ale vietii romanesti care sa faca sa viseze un strain. La fel cum visez eu la coastele siciliene. Sau la satele din Bretania. Stiu ca mentalul nostru – atunci cand ne imaginam locuri – functioneaza foarte mult pe seama cliseelor pe care ni le-au furnizat lecturile si filmele, laolalta cu vorbele calatorilor mai apropiati sau mai departati. Si asa ma intreb ce anume “transpira” Romania in afara? Nu vreau sa cad aici in terenul mocirlos al socialului si sa ma refer la imaginea noastra vesnic patata pe care marketingul de tara se dovedeste incapabil s-o “albeasca”. Ci la imaginile transportate pe alt gen de canale.
Oare undeva, chiar in clipa asta, un chinez dintr-o provincie uitata de lume, jinduie cu nesat la graiul moldovenesc, sa zicem? Sau la Vasluiul lui Porumboiu? Oare ce mie imi pare gri, monoton, poate parea spectaculos chinezului?

Noi nu visam la tara noastra. De fapt, cred ca nimeni nu viseaza la tara lui. Exceptie fac cei care traiesc in exil, desigur. Iar despre romani stiu exact la ce sa ma astept: ciorba de perisoare, ardei umpluti, rosii, pepeni de Dabuleni si muzica de petrecere. Dar o visa vreun strain la tara noastra? O zice cineva, undeva: “Dumnezeule, ce dor mi-e de Romania!” sau “M-as muta oricand in Romania!”.
Strainii pe care i-am cunoscut si care au locuit o vreme pe aici plecau, in general, cu sentimente impartite. Erau lucruri care le placeau – de cele mai multe ori prietenii pe care si-i facusera – si lucruri pe care le gaseau inacceptabile. Multi se integrasera si deprinsesera inclusiv mecanismul acesta al “mistoului”, al “bascaliei”. Numai ca ea, bascalia, era mai mereu indreptata impotriva noastra.

Veti spune poate ca o tara cu conditii economice proaste se descalifica din start pentru pozitia de “loc de vis”. Voi indrazni sa va contrazic. De curand, am citit despre un publicitar de succes care s-a mutat in Thailanda! Or, Thailanda o fi ea exotica si spectaculoasa, dar nu poate fi categorisita in categoria “tarilor dezvoltate”. Exista oameni care se muta in Etiopia sau Somalia.

In afara de romancierul irlandez Philip O Ceallaigh caruia, din anumite motive, plaiurile dambovitene ii servesc drept muza pentru scrierile sale si care a cunoscut in mod profund, nu ca turist, ci ca om care traieste si munceste, realitatea romaneasca, de vreo cativa jurnalisti trimisi de agentiile de presa si care si-au prelungit sederea, nu cunosc exemple notabile de straini aciuati pe aici. Sigur, nu ma gandesc acum la contrabandisti de diverse soiuri, la chinezoaice pacalite si aduse sa trudeasca pe salarii mizere in fabrici de confectii sau la cei importati de multinationale. Ei nu aleg Romania din pricina unui vis, ci din cauza carierei – fie ea legala sau nu.

Pentru ca s-a tot vorbit atat despre mizerie, hoti, poluare, lipsa de educatie, va intreb altceva: ce le-a placut strainilor cu care ati avut contact aici? Primesc cu bucurie orice fel de raspuns, inclusiv amanunte de genul “surasul vanzatoarei de paine”. De fapt, sincera sa fiu, astea m-ar incanta cel mai mult: sa stiu ca ceva din realitatea noastra, un detaliu, are forta colosala de a declansa o vraja, de a crea ceva magic in ochii cuiva. Poate asa am ajunge noi insine sa percepem putin altfel lucrurile.