Copiii nostri si monstrii din sistemul invizibil

Evenimentele saptamanii trecute, cu decesul mamei unei abonate fervente la presa mondena si protagonista a unor scandaluri de diverse etiologii si apoi cu senatoarea care merge mult si des la coafor, au starnit reactiile care au devenit deja previzibile in ultimii ani la astfel de intamplari. Multa atentie, mult zgomot, foarte multe comentarii. Pe cat de avizi au fost unii sa urmareasca o tragedie personala, fara relevanta pentru societate, pe atat s-au simtit unii indreptatiti sa acuze interesul maladiv al celor din prima categorie.
Exista cliseul conform caruia publicitatea negativa ramane totusi publicitate si ca orice, absolut orice, e preferabil indiferentei.

Iar el se confirma. Cei care contesta pun umarul, in mod indirect, la marirea bulgarelui si la provocarea avalansei. Trei zile mai incolo nu vom mai retine nimic din inversunarea anterioara. Consumul este o masturbare interioara, fara climax.

Revoltele seci, neconstructive, invectivele care isi otravesc sursa chiar daca dispretul din care izvorasc este intemeiat. Dar cu ce ramanem dupa?

Citeste si:  Un text cainesc despre mai multe feluri de animale

Acelasi subiect este tratat in toate manierele posibile (a mea insasi e una printre alte zeci). Se invata ceva vreodata? Se schimba ceva?

Nu. Urmatorul mort va fi supt bine de toate sevele. Zemurile scandalurilor vor lasa lungi dare pe retina noastra.

***

Sa va spun o poveste, dragii babei. Nici macar nu va fi intrerupta de publicitate.

A fost odata ca niciodata o tara. Ea se numea Romania. In tara aceea, ca si in altele, cand si cand se nasteau copii bolnavi. Pe unii dintre ei, parintii lor nu stiau sau nu puteau sau nu vreau sa-i creasca. Si ii lasau in grija tatalui vitreg numit STAT. STATUL punea copiii in niste case speciale. Acolo, niste doamne le dadeau niste buline mici ca sa ii faca cuminti si tacuti si sa doarma bine ?i mult. Cat mai mult, doamnele le spuneau copiilor ca pastilele ii fac buni si ca fara ele, ei sunt rai, rai. Niste neni completau niste hartii toata ziua si primeau niste galbeni ca sa ii ajute pe copii sa creasca mari. In fiecare zi, la copii ar fi trebuit sa vina niste ascultatori, care sa stea de vorba cu ei si sa-i ajute sa regaseaca drumul. Numai ca ei nu veneau. Ei doar completau, de la distanta, niste ravase prin care copiilor sa li se dea bulinele. Copiii erau tristi si, pentru ca erau tristi, se loveau de multe ori. Uneori scriau scrisori parintilor de care isi aminteau vag, ca prin vis. Le spuneau ca le e dor de ei si-i iubesc toata viata. Alteori erau nemancati, le era frig si se-mbolnaveau si mai rau.

Citeste si:  Cum a discriminat Becali femeile care insala

In unele zile, copiii mureau. Nenii cu hartii spuneau ca sistemul e de vina. Sistemul n-a fost vazut niciodata. Dar toata lumea credea in existenta lui. Sistemul era pazit de o armata de gheonoaie si de un card de zmei si nimeni nu intra in hatisul in care se spunea ca se afla de teama lor. Copiii morti, ca si cei vii, nu pot spune a cui e vina.

Citeste si:  De ce adevaratii rasisti suntem noi

Centrul de resurse juridice vrea ca tatal vitreg, STATUL, sa permita unor oameni care nu-s parte din curtea sistemului sa intre si sa viziteze cand si cand copiii bolnavi.Si sa ne spuna noua, celor revoltati de cadavrele mediatice, ce mai fac, daca ascultatorii isi fac treaba sau nu.

Semnati si voi petitia de aici, ca sa fim revoltati in mod constructiv?

Pe pagina de Facebook de aici, veti gasi mai multe informatii relevante, iar asta-seara la Digi Digi, putem urmari emisiunea despre cum dispar fondurile europene dedicate problemelor tinerilor cu dizabilitati din centrele rezidentiale.

Sau putem intoarce capul si asculta alte povesti, pe care tot noi le vom injura, blama, condamna, intrebandu-ne de ce ne da media numai ghiveciuri pestilentiale de pseudo-informatii.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.