Cum se primeste si ce se face cu un secret?

Atunci cand muncesti, cand iti duci picioarele si capul in diferite locuri, vrei, nu vrei, interactionezi cu tot felul de oameni. Cu unii, nu e chiar musai s-o faci. Cu altii, da. Eu, trebuie s-o recunosc, nu sunt foarte comunicativa de felul meu. Unii ar spune chiar ca sunt cu nasul pe sus, scorpie si aroganta. Asa cum afirma psihologia de doi bani, dar pe intelesul tuturor, asta nu e decat o masca. Si ca inauntru sunt moale si dulce ca guma din aceea de pe timpuri, umpluta cu miere. Evident, nu? Ideea e ca, nefiind comunicativa si nedand in niciunfel de inteles oamenilor ca pot sa-mi incredinteze “chestii”, rareori am parte de confesiuni.

Am insa prietene si rude, cunostinte si verisoare pe care lumea le potopeste cu marturisiri. Cand zic lumea, ma refer la TOATA LUMEA. Se urca X intr-un taxi si gata, taximetristul isi confunda scaunul lui de sofer cu mult mai confortabila – fizic – si mult mai inconfortabila – psihic – canapea de psiholog si incepe sa povesteasca ce a mancat aseara, cat de ai dracu ii sunt sefii, cat de cicalitoare ii e nevasta si de iubitoare amanta. Sau ce ziceti de conversatiile din tren? Cand pe parcursul unei calatorii de trei ore, oamenii ajung sa-si marturiseasca si vietile nepotilor, apoi sa faca schimb de saratele si biscuiti, multumiti si usurati, ca si cum ar fi scapat de o grea povara, chiar daca au mai facut acelasi act, al spovedaniei, si in urma cu o saptamana, iar de atunci pana acum pacatele nu s-au schimbat, au ramas cam aceleasi. Caci s-o recunoastem, cine naiba are o viata cu adevarat, dar cu adevarat, palpitanta?

Citeste si:  Nu risca sanatatea copilului tau. Cere ore de educatie sexuala obligatorii!

Cateodata, trebuie sa admit, sunt individioasa pe cei care au darul de a-i indemna pe ceilalti, fara s-o faca in mod explicit, sa-si dezlege limbile. Am prietene care sunt un adevarat depozit de povesti si suferinte umane, mai ceva ca niste preoti. Eu una, nu. Nu ca as face ceva in sensul asta. E bine de stiut ca, daca vrei ca oamenii sa isi verse amarul si bucuriile spre tine, trebuie sa pari mai, cum sa spun eu, mai goala. Ca ei sa aiba loc sa verse ce au de varsat. Or, eu, cum ma urc in tren, cum scot cate o cartulie din geanta si, chiar daca ma plictiseste ca naiba, pretind ca sunt teribil de interesata. Mi se intampla chiar si sa rad sau sa ma incrunt, aproape unindu-mi sprancenele la mijloc, ca si cum as fi dat peste cea mai de nerezolvat dilema a umanitatii. Ce sa mai, par foarte importanta si complet inaccesibila si ceilalti inteleg din asta ca eu n-am urechi de deschis pentru “nimicuri”. Un alt instrument ar fi un mp3 player. Insa nu prea ma dau in vant dupa device-ul asta. Ma izoleaza mai mult decat mi-as dori de restul lumii.

Cand mai dau totusi peste vreun indraznet, vreun insistent care tine mortis sa-mi explice cu cat s-au vandut porcii in targul din satul natal, am cateva strategii gata pregatite. In primul rand, este foarte important ca propozitiile tale sa nu fie formate din mai mult de 6-7 cuvinte. Exista situatii in care “da” si “nu”, “asa e” si “am auzit” nu sunt suficiente. Cand celalalt trage cu dintii si cu cuvintele sale in suvoaie de neoprit de tine. Cand vrea mai mult. Cand isi intinde tentaculele ca sa creeze legaturi nesolicitate. Pentru nimic in lume, sa nu contrazici pe cineva. Chiar daca spune cele mai mari enormitati. Chiar daca ti se pare ca e strigator la cer si rasist si imbecil. Chiar daca vine vorba de politica. Cu cat te opui mai mult, cu cat iti exprimi mai multe puncte de vedere adverse, cu atat te trezesti mai legata de respectivul vecin de tren, sala de asteptare la dentist sau ce-o fi. Inainte vreme, mai rezolvai daca ieseai la o tigara pe culoar. Acum nu se mai poate asa ca trebuie sa te descurci cu ce ai. Poti suna pe cineva. Sau poti incepe sa casti temeinic, in moduri repetate, apoi sa te prefaci adormita. De obicei, oamenii cedeaza la asta.

Citeste si:  Taximetristii, manelele si clujenii

Totusi, am stat si m-am gandit si nu stiu daca e bine ce fac. Mi se pare, cum sa spun eu, ca-mi scade valoarea umana. Cum ma mai imbogatesc eu daca nu sunt pregatita sa-mi aud semenii? Sa-i las sa ma umple cu povestile lor niciodata intregi, mereu ciuntite si, evident, subiective, care fac altora cumplit de multe nedreptati. Asa ca sunt cumva impartita. Pe de o parte, sunt convinsa ca valoarea marturisirii este supraevaluata. Ca marturisind prea mult, pana la urma chiar subiectul acestui act isi pierde din veridicitate, din autentic, din greutate. Dar ma indoiesc la fel de mult si de validitatea unei scoarte chitinoase, menite sa ma apere de intemperiile marturisirii.

Citeste si:  Barbatii si alcoolul

Am sa va mai vorbesc si despre discretie. Exista la noi o intreaga filosofie a “varsarii amarului”. Unul dintre cele mai cunoscute clisee legate de popoarele latine (in care ne includem si noi cu mandrie mai mult sau mai putin justificata) este acela al predispozitiei noastre naturale spre extrovertire. Noi nu tinem, dom’le, raul in noi caci raul conservat adanc prin inimi te poate duce la nebunie si mai mult dauneaza decat ajuta. Asa ca apucam un umar, il inhatam zdravan si da-i si spune-i si da-i si marturiseste-i. Nu este vorba de spovedania facuta cu sutana preotului in cap (in care nu cred oricum). Cu toata suspiciunea mea in ceea ce o priveste, recunosc totusi ca aceasta ar fi mai incomoda totusi pentru aceea ca am auzi lucruri pe care nu ne dorim sa le auzim. Nu, e vorba de confesiunile facute celor din jur, fiinte la fel ca noi, neunse de nicio instanta divina si nici de vreo institutie pamanteana. Nu ne mai bantuie nici macar ideea pastrarii secretului. Oricum acesta pare a fi un mestesug uitat. Altfel nu-mi pot explica apetenta unora de a folosi drept batista fix umarul unora dintre cele mai indiscrete fiinte.

Ce-i mana in marturisire mai ales cand stiu ca maine povestile lor vor fi pe buzele tuturor? Nu cumva chiar posibilitatea dezbracarii lor in fata celor multi si doar partial cunoscuti? Nu cumva chiar sansa unei pedepsiri? Cei care marturisesc nu cauta doar absolvirea, ci si pedeapsa.

Voi din ce categorie faceti parte? Cine vi se confeseaza si ce fel de depozitari sunteti?


Un comentariu
  1. Poate ca unii din cei care marturisesc – nu cei care sunt agasanti – vor sa faca schimbari in viata lor , comunicand cu altii cu care par sa fi descoperit ca au ceva in comun. Ei fac parte din categoria celor curajosi, pentru ca fac primul pas, cu riscul de a fi \”dezvaluiti\” in fata celorlalti si de a ajunge subiect de ironii malitioase. Poate ca oamenii astia sunt genul care actioneaza sub impulsul dictonului \”Carpe diem\”. Ma numar printre ei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.