fbpx

De ce suntem asa ridati?

Romanii sufera de incrancenare. In orice ar face, depun o patima extraordinara, desfasoara niste forte absolut epuizante si cuvintele grele zboara de o parte si de alta cu greutatea unor ghiulele. Vajjj! Vajjj! Cam asta s-a intamplat in toata aceasta campanie, care s-a incheiat, iata cu acuzatii de frauda. Asa cum ne asteptam, de altfel. Iarasi, nu scriu acest material pentru a lua partea vreuneia dintre tabere. Nu am avut niciun favorit in acest tur doi si, credeti sau nu, ambele tabere mi-au mirosit la fel de greu.
Asupra altui lucru as dori sa va atrag atentia. Aseara, ne-am gasit in postura inedita de a avea doi castigatori. Iar aceasta situatie cu adevarat spectaculoasa ne-a permis un exercitiu extraordinat: sa observam cum se poarta liderii acestui popor atunci cand castiga. Concluziile mele, cel putin, sunt dezastruoase: oamenii nu stiu sa castige, dupa cum nu stiu nici cum sa piarda.
Sa castigi ar parea lucrul cel mai usor de pe lume. Pentru ca o victorie iti permite sa fii generos, sa demonstrezi marinimie si politete fara strangerea aceea, fara muscatura acida din inima a infrangerii. Daca esecul ne amaraste si ne uzeaza, daca el ne ia suflul si ne face incapabili de gesturi frumoase, victoria ar trebui sa ne scoata plumbul din palme si sa ne insufle puterea de a ne aprecia adversarii, de a-i respecta.
Imaginile de aseara au demonstrat insa contrariul. In aceasta tara, nici cele mai simple legi de comportament nu se mai aplica. Oamenii, de la cei de sus pana la talpa tarii, sunt atat de catraniti incat nici macar bucuria nu le mai este pura. Si fericirea este viciata de resentimente facandu-ma sa ma indoiesc serios ca ea ar mai exista asa cum este definita in dictionare si in cartile de specialitate. Pentru ca, teoretic, atunci cand esti fericit esti mai bun.

Citeste si:  Ce cauta ateii in biserica?

E adevarat, suntem saraci. Suntem morti de foame si cu burtile lipite scobit de spate. Se vede in privirile celor adunati pe la pomenile electorale. Dar mai suferim si de un alt fel de saracie. Care nu poate fi potolita nici cu micii lui Vanghelie, nici cu placintele lui Basescu. Suntem inchisi, mintea ne este obturata, am fost divizati in doua tabere si fiecare dintre ele sufera de surzenie. Iarasi, nu ma refer acum la politicieni sau la acei reprezentanti ai presei care au optat pentru o pozitie sau alta si cu ale caror orbiri mai mult sau mai putin temporare ne-am obisnuit.

Citeste si:  Voi in ce mai credeti?

Nu, ma refer la noi, oamenii simpli. Mi-am vazut prietenii si colegii tarati intr-un valmasag al lipsei de ratiune, al refuzului de a vedea si hibele propriei tabere sau, daca nu se intampla asa, aceastea erau minimizate, importanta le era scazute pana la statutul unor detalii insignifiante. S-a pus atata patima in aceasta campanie incat, pe buna dreptate, s-a afirmat ca oamenii au votat cu inima, si nu cu mintea.

Inima, dragii mei, in astfel de circumstante, este supraestimata. La nivel social, avem nevoie de claritate, de un teren ferm, si nu de nisipurile miscatoare si schimbatoare ale sentimentelor. M-am trezit ca ma suna oameni cu care nu mai vorbisem de ani de zile pentru a ma convinge sa votez o anumita persoana. Si, nu, acestia nu fac parte din staffurile de campanie, nici nu sunt abonatii vreunui favorit al zilei. Disperarea i-a facut sa se agate de o afirmatie, de o lozinca, de o ipoteza mai instabila decat gelatina si se tina strans de ele, orbi in fata oricaror argumente, muti in fata oricarei intrebari.

De ce aceasta patima? Si domeniul politic nu este singurul in care “inima” castiga in defavoarea noastra. Orice fel de dezbatere in spatiul romanesc este incredibil de violenta. Oamenii consuma cantitati imense de vehementa in subiecte absolut derizorii. Ne-am pierdut abilitatea de a conversa, de a dezbate cu adevarate. Aruncam insulte atunci cand nu avem argumente. Si daca le avem, le impanam sanatos cu niste cuvinte grele sau cu bascalie in cel mai fericit caz ca si cum, prin ele insele, prin propria lor greutate, nu ar sta suficient de bine pe picioare.

Acceptam cu noduri in gat tot ceea ce este diferit de noi. Nu am mai cunoscut o asemenea intoleranta. Este suficient sa urmaresc blogurile, forumurile de la noi si sa intru apoi pe unele straine. E ca si cum as respira o gura de aer proaspat. O gura de normalitate.

Revin: de ce suntem atat de incrancenati? De ce ne acuzam atat de mult? De ce ne dispretuim atat de mult? De ce nu ne respectam mai mult? De ce presupunem din start ca celalalt are intentii murdare si de ce prima privire pe care o aruncam celuilalt e una chioras?

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.