Pe vremuri, imi imaginez ca oamenii plecau in vacanta sa se odihneasca. Se rupeau din mediul lor obisnuit, se dedicau huzurului si apoi se intorceau, ca sa folosesc un cliseu, „cu forte proaspete” inapoi in „campul muncii”. Mie nu mi s-a intamplat niciodata asta, iar fortele mele nu sunt nici proaspete, nici verzi, ci la fel de ofilite ca in urma cu doua saptamani jumatate. Pe de alta parte, ma mai confrunt cu un paradox. Cu acela care tine de evadari si de viata din care fugim.
Vacanta e perceputa in mod obisnuit ca o detasare de realitate. Rasfatul celor cateva saptamani libere e simtit ca o recompensa, ca o perioada de refacere dupa surmenaj si dupa un an care ne-a agitat si ne-a lasat fara vlaga. Crize economice, epidemii, pandemii. Acum sase luni ne inspaimanta gripa porcina, acum, au navalit tantarii ucigasi. Concediul vine sa panseze rani si sa ne remonteze, sa ne faca sa ne regasim motivatiile pierdute, sau pur si simplu ne permite sa intram intr-o stare de stand by, sa uitam de tot, sa ne inchidem telefoanele si sa lasam laptopul acasa, sa se umple de praf. Viata reala ne asteapta la intoarcere, la fel de obositoare, la fel de poruncitoare, gata sa ne arunce vrafuri cu sarcini in brate si sa ne puna obstacole in picioare.
Sa ne intoarcem presupune mai mereu parcurgerea a catorva zile cel putin de amorteala. Ne taram prin obiective, incercam sa ne „aclimatizam” si ni se pare ca suferim de un rau cel putin ciudat, cam cum e raul de mare sau de pamant. Raul de realitate. Ne incearca un sentiment de alienare, de stranietate, si ni se pare ca realitatea era, de fapt, cea de acolo, cea din spatiul in care am fugit si ne-am izolat, nu cea de aici. Ne reluam cu uimire aproape obiceiurile, incercam sa ne „aclimatizam”, sa reluam contactele si sa ne purtam ca si cum „nimic nu s-a intamplat”.
Cand, de fapt, s-a intamplat. Am capatat constiinta faptului ca nu ceea ce e aici, in restul celor 344 de zile pe an, e „real”. Ci ceea ce e dincolo. Cumva parem sa dormitam tot timpul anului, chiar in mijlocul acestui haos care a devenit viata cotidiana, si sa traim, sa simtim, sa ne consumam la cote maxime doar acolo. Cele 21 de zile nu sunt cireasa de pe tort, ci chiar baza lui, iar celelalte 344 se aglomereaza deasupra lor, in straturi greu de separat, intr-o masa amorfa si cenusie.
Evadarea nu mai e sinonima cu relaxarea, ci cu intensitatea. De aceea, ne intoarcem consumati, tarandu-ne, simtindu-ne straini. Nu ne-am dus acolo ca sa ne fie aici mai bine ulterior. Ci ne-am dus acolo pentru ca nu mai suportam aici-ul. Departarea devine normalitatea, spatiul in care functionam firesc, in care ne simtim ca pestele in apa chiar inconjurati de straini, iar familiarul e cel care ne sufoca, ne rapeste vlaga si ne lasa ca niste smochine uscate.
Asa ca, in cazul unora, in cazul meu, cel putin (sunt curioasa daca si la voi lucrurile se petrec asemenea), revenirea nu vine cu un puseu de energie, nici cu mai mult „chef de munca” si cu imbratisarea larg deschisa a responsabilitatilor. Vine cu un dor, cu un sentiment launtric de neasezare, de invalmaseala, vine cu neacceptarea, cu refuzul, cu un grad mai mic de toleranta fata de mediul in care functionez. Uitandu-ma in jur, constat ca faptul nu e singular. Si ma mai intreb atunci daca mai are cineva sentimentul acela de „acasa”, despre care vorbesc cartile si reclamele sau am devenit toti niste instrainati.
M-am gandit ca poate, tocmai pentru a indulci pilula realitatii, francezii fac din „a rentree” un mare eveniment. Insotita de toata tevatura comerciala specifica unei sarbatori, de dezbateri, de lansari de carte, „reintegrarea” devine parca mai suportabila.
Vacantele au partile lor minunate, zemoase ca niste fructe dulci. Dar si partile triste. Caci dupa o gura de caramel, painea de acasa pare mai amara ca niciodata. Contrastul face sa ne devina de-a dreptul indigerabila. Si nici nu sunt sigura ca mai functioneaza vorba aceea „fie painea cat de rea, tot mai bine in tara ta”. „Tara ta” nu mai e un loc, un spatiu. „Tara ta” e o stare de spirit pe care o poti avea oriunde si din ce in ce mai rar in locul in care te-ai nascut.
Sunt doua aspecte, ambele subiective, de subliniat: unul e legat de varsta, in functie de care variaza modul cum vedem rutina zilnica si iesirile din rutina, al doilea abordarea personala in ce priveste varietatea. Daca te astepti ca o vacanta de doua saptamani sa acopere nevoia de varietate pentru un an, observi bine ca nu se poate.
In primul rand trebuie ca ritmul saptamanal sa fie unul satisfacator. Avem nevoie de odihna, de efort fizic, de efort intelectual, de stimuli emotionali. Asa cum nu poti intretine conditia fizica facand efort doar o luna pe an, asa nu merge nici cu restul. Probabil ca cel mai eficient mod de a folosi concediul este pentru calatorii mai lungi pe care nu ni le permite timpul sa le facem in rest, insa cand mediul in care traim zi de zi este unul \”de rahat\” atunci putem trage scurt si concluzia ca viata de zi cu zi e asa. Si e pacat, pentru ca pana la urma de noi toti depinde. Ai zile cand pleci la servici cu senzatia ca e ca un blestem si ca ai vrea sa se termine odata? Luam un birou de 10 persoane care vin cu aceeasi atitudine si avem atmosfera deja tipica, bolnava si ineficienta. Dam atata vina pe stres cand defapt e vorba de o anxietate si rutine uneori aproape autoimpuse. Te jeneaza pantofii? Ia-ti unii mai comozi de schimb la birou. Ai remarcat vreodata ca cei mai stresati colegi sunt cei care o ard toata ziua pe facebook sau pe mess? Mai bine ar renunta la 6 ore de mess si merge la 2 de volei in parc. Pentru toata lumea. Te-ai saturat de blocaje in trafic si nervi inainte sa ajungi deja? Incearca intr-o zi sa pui ceasul mai devreme un pic si mergi pe jos – daca nu sunt mai mult de 5-6 km si de obicei nu sunt. Ce faci pentru tine in viata de zi cu zi, asta e problema, nu in cele cateva zile libere.
frumos articol. ai dreptate, nimeni nu se mai intoarce acasa chiar cu sentimentul de ACASA. nu mai spun nimic despre energia si cheful de munca… viata ne rezerva suprize extenuante de care asteptam un an intreg sa scapam pentru 2 saptamani…