Fanatisme, neamule, hai la fanatisme!

Sigur, ultima perioada mi-a intarit convingerea ca oamenii, fara sa semneze vreo declaratie de adeziune, sa achite vreun abonament lunar sau sa aiba un carnet de membru, se asaza intr-o tabara sau alta. Poate ca e firesc, pana la urma, nevoia de apartenenta la un grup este una deloc neglijabila. Privim la lume, identificam cateva elemente, urmeaza apoi bifarea lor in propriul for si ne asezam frumos intr-o insiruire, la coada adevarului. Eu sunt cu aia. Aia ma reprezinta si cu ei rezonez cel mai mult. Compatibilitatea nu e niciodata totala, dar exista mereu o cantitate predominanta de roz sau de negru.

Identificam figuri carora ne-ar placea sa le semanam. In tot scandalul din ultimele saptamani, ca tot ne e inca proaspat in minte, fiecare cauta fetele spalate in tabara aleasa si dadea cu mana la o parte chipurile cu pete, tunse strambe, cu privirea rea si ochii bolnavi. Prezentabilitate, moralitate. Nu am sa incep acum sa vad cine-i mai curat, Plesu sau Dinescu, Cartarescu sau Zoe Petre. Important e ca au existat scrisori ale intelectualilor trimise din fiecare ograda si ca fiecare s-a asezat sub umbrela cu care s-a asortat mai bine.

Aceeasi tendinta a inregimentarii o vad insa si in alte domenii, care pot poate parea mai reci, comparate cu fierbanteala scenei politice, dar care ne afecteaza la fel de mult.

Suntem filosemiti (reamintim celor cu memoria scurta Holocaustul, enumeram evrei artisti si oameni de stiinta care au impins umanitatea inainte) si suntem antisemiti (insiram conspiratii, nume de bancheri, conflictul din Fasia Gaza si presupusa ilegitimitate a prezentei israelite in zona).

Suntem homofobi (natura, procrearea, familia – celula societatii) si suntem cei pe care ne lasa rece orientarea sexuala a oamenilor (ma feresc de la un timp de famila cuvantului “a tolera” intrucat mi se pare ca presupune un anumit tip de condescendenta, de plasare intr-o pozitie de superioritate, nu poti tolera decat ceva ce consideri ca nu e tocmai normal sau tocmai benefic, dar care nu te afecteaza in mod direct).

Suntem mame de profesie (alaptare, attachment parenting, energie canalizata catre o singura tinta) si suntem femei care ne uitam dispretuitor la mame si credem ca au “picat” celelalte interviuri, iar jobul asta e singurul pentru care nu a fost nevoie de un interviu de angajare.

Suntem ortodocsi si macar la nivel declarativ invocam singura institutie milenara a poporului roman, creatoare de identitate, si mai suntem si atei, atacand deopotriva ziduri si oameni care se pleaca in fata lor, acuzandu-i de obscurantism.

Suntem teroristii traitului sanatos, inarmati cu camari doldora de lapte bio si paine expandata, si profetii autodistrugerii cu scrumiere pline si cesti pline de cafea tare. Refuzam decofeinizatele, refuzam substitutele.

Convietuirea cu cineva care se revendica unei alte umbrele este aproape imposibila. Conflictele existau si inainte, dar in momentul cand trebuie facuta o alegere, in momentele de tensiune, diferentele irump, iar realitatea este schimonosita. Nu vrem sa mai traim pe acelasi plan cu celalalt pentru ca idealurile la care ne raportam sunt diferite. L’enfer, c’est les autres, cum zicea Sartre acum cateva decenii. Fiecare isi picteaza un rai si nu suporta ca celalalt sa vina sa adauge alte tuse, alte trasaturi din penel, alte pete de culoare. Ne dam seama ca am trait in planuri paralele care acum intra in coliziune printr-o smucire, o bruscare a geometriei, care ne face, de fapt, pentru prima oara sa interactionam direct si sa nu mai eludam ceea ce ne deosebeste.

Mie insa mi-e dor de bufoni. De nebunii care refuza sa semneze. De dezertori. De cei care umbla intr-un butoi in piata publica si ranjesc in fata tuturor institutiilor si tuturor adevarurilor. Mai exista ei oare in lumea contemporana? Refuzand adeziunea, iti pastrezi, culmea, in nebunie, mintea limpede. Nu e o tactica pe termen lung, dar ma tem ca e singura cu adevarat onesta, singura care te plaseaza intr-un al treilea plan. Scindarea constientizata, scindarea fara speranta intr-un rai, nici macar cel confectionat cu mainile proprii. Mi-e dor de un Diogene. Si n-ar strica sa mai tinem in palme, din cand in cand, si un Yorick.

Restul, dragilor, sunt doar exercitii de mandala.