Spuneti-mi nebuna, insa n-am incredere in oamenii carora nu le place mancarea. Atentie, pentru mine, apetitul gastronomic nu este echivalentul lacomiei. Nici pe departe. Nu sunt adepta portiilor pantagruelesti, ci, mai degraba, facand apel la o mai veche dihotomie, sunt o gourmet. Imi plac gusturile diferite, texturile, sunt o pasionata a mirosurilor si nu inteleg si pace cum e sa te lase rece o bucatarie deschisa intr-o gradina, un restaurant, un pescar amestecand scoicile intr-un bol urias, printre ierburi si legume.
Acestea fiind zise, n-am incredere nici in oamenii carora nu le place ciocolata. Stiu ca e vorba de o prejudecata, dar cand aud pe cineva manifestand repulsie in fata unei tablete ciocolatii, inconstient, devin mult mai prudenta in ceea ce-o priveste pe respectiva persoana. O farama de gand incepe sa se formeze in mine, ceva in genul „Trebuie sa fii tare rece sa nu-ti placa ciocolata!”.
Nu va ganditi ca sunt o „dulcegaroasa” de felul meu. Din contra. Cred ca si altii, la fel ca mine, se infioara, de pilda, pentru ca raman rece in fata bebelusilor. Alte surate de sex se inmoaie si se topesc – mai ceva ca ciocolata la soare, ca sa mentin acelasi registru – ori de cate ori zaresc un carucior. Eu, nu. Eu nu ma „mi-mi-mi” si
„hi-hi-hi” cand dau cu ochii peste suzete si botosei. Probabil par, la randul meu, o scorpie, o fiinta plina de venin careia nimeni n-ar avea sa-i lase in grija nici macar un pechinez. V-ati insela, sa stiti, – tin sa precizez ca sunt o creatura daca nu „dulcegaroasa”, atunci cu siguranta responsabila.
Exista oameni pentru care mancatul se traduce prin simpla satisfactie a unei nevoi primare. Mananca nu pentru gust, nu pentru senzatie, ci pentru a putea continua sa respire, sa mearga, sa-si vada de activitatile de zi cu zi. Sunt ca o masina care se alimenteaza cu benzina. Credeti ca masina moare de bucurie cand ii pompam combustibil? N-am vazut sa-si dea acele de pe bord peste „cap” de bucurie. Asa si cu acesti oameni. Vin in vizita, tu esti incantata nevoie mare ca ai pregatit ceva delicios, ei iti mananca doua mere si niste biscuiti integrali si se declara satisfacuti. Nici nu catadicsesc sa arunce o privire pentru pestele tau cu ierburi la cuptor, sorbetul de lamaie si mai stiu eu ce delicii ai mai preparat tu.
Daca indraznesti sa abordezi astfel de subiecte cu ei, te privesc ca pe o creatura superficiala, care nu stie inca ce e important in viata. Or, mie una mi se intampla sa raman cu ochii pironiti ore intregi pe carti de bucate, bloguri culinare si emisiuni de profil mai ceva ca intr-un muzeu. Pentru ca, la fel ca in cazul celorlalte arte, culinarul mi se pare o… arta. In adevaratul sens al cuvantului. Ma fascineaza sa vad cum gatesc alti oameni, ce chimii si ce farmece se dezvolta in bucatariile lor, cum se leaga niste rosii cherry pe un pat de mozzarella. Si privesc toate aceste lucruri cu cea mai mare seriozitate. Devorez Jamie Oliver cum se uita alte fete la Doctor House.
Fiecare fel de mancare e o poveste. Fiecare farfurie spune ceva din istoria locului de unde provine. Daca mi-e dor de Italia, o pizza cu flori de dovlecei imi va reimprospata senzatiile. Daca mi-e dor de Franta, aranjez niste melci cu verdeturi pe un platou. Iar cum inca n-am vazut Japonia, mi-o pot imagina incercand cu degetele o bucata de somon invelita intr-o foaie de bambus.
Mancarea nu este doar mancare, cred eu, odata ce-a fost depasita epoca de piatra. De indata ce omul a adaugat sare in oala, de indata ce a realizat ca, daca impreuna cu carnea, mai arunca pe foc si o radacina, totul prinde alt gust, deja hrana a devenit act de cultura, nu doar gest biologic. Si, avand in vedere ca de atunci au trecut vreo doua mii de ani, avand in vedere rafinamentul culinar atins pe vremea civilizatiilor trecute, nu pot sa nu ma mir cand vad oameni care-si trateaza farfuria din fata cu dispret, care mananca orice pentru ca „tot in stomac se duce, nu-i asa?”.
Gustul este si el un simt care trebuie onorat. De ce sa-ti refuzi o bucurie? De ce sa te ingropi in lumea hamburgerilor de cauciuc, a rosiilor de plastic, a puiului de plastic? Voi ce atitudine aveti fata de mancare? Este ea doar un combustibil, o reduceti la rolul pur functional, acela de furnizor de calorii?
cunosc o gramada de persoane care privesc mancarea ca pe ceva necesar, nu ca o placere, consumand in fiecare duminica acelasi piure, gratar si mici…i am sick. mie imi place sa adaug mancarurilor gust, sa combin aromele, sa ma uit la emisiuni de cooking si lifestyle, sa vad cum gatesc indienii, arabii, mexicanii…chiar avem ce sa invatam de la ei
Unii traiesc ca sa manance, altii mananca ca sa traiasca.
@C: eram sigura ca cineva va spune asta la un moment dat. Nu traiesc ca sa mananc, draga C. Ci doar stiu sa ma bucur de toate valentele hranei, de valorile ei culturale, sociale.
Cand ma asez la masa nu o fac doar pentru a furniza corpului proteine, glucide etc. O fac si pentru a socializa, a comunica, a impartasi ceva cu ceilalti. Pentru ca da, nu-mi place sa mananc singura!
eu nu tanjesc dupa nicio Franta si nicio Italie, imi place mancarea noastra, insa nu e un mare moft, poate doar dulciurile ce ma mai anima. Ceea ce nu inteleg eu este cum te poti intreba de ce unii nu se cutremura la vederea bucatarului care mesteca in mancare, cand tie nu iti plac copiii. Cui nu ii plac sau ce fel de trairi iti poate da imaginea unui copil, astfel incat sa iti ramana indiferent cand il vezi? Si eu imi pun intrebari ce fel de om este cel caruia nu ii plac copiii si florile, cum tu te intrebi de ce unora nu le place ciocolata…
@Alexandra: nu e vorba ca nu-mi plac, dar nici nu ma fac sa ma \”pisicesc\” in preajma lor, ca sa zic asa. Iar chestiunea cu copiii am adus-o in discutie tocmai pentru a arata ca nu sunt genul de femeie all pink, numai lapte si miere.
Si nu ma astept sa se \”cutremure\” cineva cand vede un bucatar! Dar, in cazul unora, al celor talentati, e totusi un spectacol!
Eu sunt ceva mai deschisa si, in principiu, nu refuz nimic pana nu gust!
irina ai mare dreptate, ma regasesc si eu in fiecare cuvintel din articolul tau. nici eu nu sunt foarte impresionata la vederea unui copil, cum vad ca se manifesta alte femei, dar asta nu inseamna ca nu-mi plac sau ca eu n-o sa am copii niciodata; la fel, urmaresc cu mare placere emisiuni de cooking si-mi place foarte tare sa fac tot felul de combinatii atunci cand pregatesc ceva de mancare. deasemenea nu sunt o persoana care sa manance doar pt a trai, dar nici care sa traiasca pt a manca, pur si simplu imi place ca atunci cand consum ceva sa o fac cu placere, sa ma incante atat din pct de vedere al gustului, cat si vizual
cei mai sexy, fascinanti barbati sunt pt mine barbatii care gatesc, care o fac cu arta, cu pasiune, cei care stau cateva ore in bucatarie ca sa prepare cateva linguri de sos, sosul perfect (asa face frate-miu).
astfel de oameni nu apreciaza doar gustul ori estetica culinara ci tot cei fin si rafinat in viata.
irina, m-ai facut sa zambesc la faza cu bebelusii. mi-am amintit, cu ani in urma cel mai tare ma enervau copiii f mici. ma enervau prietenele cu care ieseam, cand se opreau pe strada si gadilau bebeii, si se mirau de lipsa mea de reactie. nu-mi pareau dragalasi, amuzanti, motivanti, ci doar enervanti. chiar si daca mai nastea cate una in jurul meu, eram indiferenta, iar daca mai apela la mine sa-i stau nitel cu bebelu\’ cat aveau o treaba scurta, fugeam mancand pamantul. am revenit la sentimente mai bune abia dupa ce am avut copilul meu. acum vad iar ca din ce-mi creste mie copilul, nu ma mai atrag bebelusii altora, poate doar acei din familia mea, de acelasi sange.
si nu cred ca-s defecta, majoritatea femeilor sunt asa, doar ca n-o spun.
eu nu condamn femeile care nu vor copii, le inteleg perfect, cunosc destule in situatia asta.
@Selda: corect. Si functioneaza si reversul: nimic nu-mi taie cheful mai eficient decat un haplea, unul care mananca din picioare si care e fan fast food.
Felicitari pentru fratele tau!