Incepator in campul muncii

Ma adresez in acest articol celor care, fara sa fie neaparat prea batrani, au trecut totusi de primii ani in campul muncii. M-as adresa si voua, celor care exact acolo va aflati in acest moment, dar stiu ca veti dezaproba ceea ce voi scrie in continuare asa ca va las sa va convingeti singuri – doar e dreptul fiecaruia sa se destepte cand pofteste…

Va amintiti deci de primul interviu trecut cu brio, de primul job adevarat care vi s-a oferit, de primul salariu incasat si cheltuit in doua ore de parca n-ar fi fost deloc?… Ei, dar va amintiti la fel de bine si starea de spirit care va invaluia atunci cand v-ati prezentat la prima zi de lucru – pacat ca nu ne mai pune nimeni sa scriem compuneri despre asta asa cum ne cerea doamna invatatoare despre despre prima zi de scoala; prea uitam repede prima zi in campul muncii – ar fi foarte amuzant sa facem o paralela intre doua zile la serviciu situate la cativa ani distanta.

Prima zi, primul job, primul contact cu noii colegi de munca – ce emotii! Intram tematoare – dar hotarate sa parem dure – in birou. Zambim cat de larg posibil, incercam sa ne uitam fix in ochii fiecarei persoane din companie atunci cand ni se face turul introductiv si rosim pana in varful urechilor la glumele inofensive si intentionat binevoitoare ale vreunui coleg care face observatia ca de-acum inainte s-ar putea sa-i placa mai mult la job datorita unei noi colege asa dragute. Ne-am dori sa intram pe loc in pamant, mai ales ca si domnul cu pricina este frumusel foc si murim de ciuda ca se vede ca ne place. Deja suntem distruse si consideram ratata prima zi. Ei, dar acesta e abia inceputul.

Primele saptamani se scurg intr-un dulce entuziasm care ne determina sa luam munca in piept si sa nu precupetim niciun efort care ar putea aduce un eurocent in plus in buzunarul dragului nostru sef. Suntem cei mai recunoasctori oameni din lume ca ni s-a oferit imensa sansa de a sluji pe cineva si minunata onoare de capata pentru asta salariul minim pe economie. Desi abia ne ajunge pentru un amarat de demachiant si doua bluze ieftine tot ne rasar lacrimi de duiosie in ochi cand ne amintim … da, da… ca la interviu, cand am recunoscut ca nu avem deloc experienta, seful s-a gandit putin si apoi, cu o strangere de inima ca-si pune afacerea in pericol, a hotarat sa ne dea o sansa, nu ca altii. Ne-a explicat ca nu ne poate plati prea mult – pentru ca nu stim nimic! – dar ca, daca aratam ca suntem ambitiosi si ca avem potential, situatia se poate schimba… bineinteles nu in urmatorii 6-7 ani, dar mai tarziu, dupa ce vom invata…

Ah si ce placut este sa fii o rotita dintr-o mare masinarie si sa simti ca esti si tu bun la ceva. Iti privesti cu mila amestecata cu un usor dispret colegii care nu isi iau munca foarte in serios si care incalca regulile instituite in cadrul companiei; te indigneaza atunci cand achizitioneaza pe banii firmei cate o agenduta sau un set de markere – desi nu le terminasera pe cele vechi!!! Viata ti se pare minunata si iti pare rau ca cei mai vechi in firma decat tine nu stiu sa se bucure de ocazia care li s-a oferit, aceea de a lucra mult si cinstit!

Si acum sa sarim peste ani si sa ne uitam la relaxarea pe care o afisam cand pasim in birou; la fetele noastre impasibile chiar daca seful face o criza de nervi pentru ca nu s-a atins target-ul pe luna in curs, la compatimirea pe care o revarsam asupra celor care sunt la randul lor tineri aspiranti si ar fi in stare sa mai aduca si de acasa orice este necesar numai sa mearga bine compania; incercam sa-i sfatuim pe incepatori sa nu-si epuizeze energia in zadar pentru ca mai au multi ani de munca in fata si, mai ales, incercam sa le bagam in cap de toata lumea folosita expresie (hm… de toata lumea mai batraioara):

„Nu va face nimeni statuie!!!!!”
Ei, dar aceasta o vor afla ei mai tarziu.