Jocuri profund barbatesti. Table, fotbal si alte mizilicuri

La noi, in pauzele de tigara, colegii de la IT joaca table. Acum ceva timp, aveau din acelea de lemn, traditionale, cu zaruri zornaitoare, sunet devenit insuportabil pentru noi, restul, cei care nu existam in “tabel”. De cateva luni insa, si-au procurat tablete. Pe care nu le folosesc la nimic altceva. A fost o epoca si cu sah. Acum au ramas tablele, ele domina momentele de respiro. In anotimpul rece, jucau pe amandine si cremschnitt. Trebuia sa fie si o miza, nu? De cand a venit caldura, miza aparenta o constituie inghetatele cu praline (nu dau numele firmei).

Exista si un panou caruia i se aduc mereu actualizari privind cine cate are de dat si cui. Chiar acum, in timp ce scriu, ma uit la el si vad “F-I 0-1, P-I 0-1, P-F 0-9.” Ce ne frapeaza – ca sa folosesc un eufemism – pe noi, muritorii neangajati in competitie, este pasiunea si nervii pe care ii implica un banal joc de table. Deja exista un vocabular specific, exista superstitia – nu v-ati fi asteptat, nu? – ca tableta “tine” ba cu albele, ba cu negrele. Cand lipseste unul de la birou, a doua zi i se povestesc reprizele, cu lux de amanunte, cate erau scoase, cu cate mai “ramasese” si cum a dat fix singura combinatie care-l salva de la “marti”. Pe langa jocul in sine, exista un complicat esafodaj de interpretari si discutii post-joc, presarate cu epitete deloc corecte politic si cu aluzii la practici sexuale putin uzuale, sa le zicem. Bonus aceleasi poante, repetate ad nauseam, cu mici variatii. Cam cum sunt emisiunile de fotbal de dupa meciuri.

Citeste si:  Despre sfinti, sarmale, moaste si coate

Nu prea ma pricep la biologie, dar stiu si eu de masculul alfa si resorturile care il anima. Membrii haitei in permanenta “pretendenti” la titlul suprem, iar detinatorul este provocat si trebuie sa confirme in permanenta. Sa zicem ca de aici s-ar trage spiritul competitiv acut care pare sa-i anime. Daca as juca table, nu mi-ar pasa atata si, cred eu, mi-as accepta infrangerile cu ceva mai multa demnitate in timp ce victoriile ar fi asumate ceva mai discret, fara pumni in piept si dans pe ragete triumfatoare, cu parul valvoi si pielea lucind de transpiratie.

Citeste si:  Eu, misoginul de rit nou

As merge insa mai departe. Fenomenul microbist. Nu pricep si pace comportamentul extrem in care cad sustinatorii unei echipe sau ai alteia. Fenomenul huliganilor. Ce-i face pe barbati sa isi riste libertatea personala sau chiar viata (violenta nu e deloc straina de lumea galeriilor) de dragul unei echipe? Pe cine ajuta arcada sparta, capul spart, contuziile si copcile pe care le capata din infruntarea cu fanii echipei adverse? Urca echipa in clasament cu vreun punct? Sangele curs in fata stadioanelor duce la o crestere de popularitate? Probabil la mijloc este tot un mecanism primitiv: se poarta “trofeele” la brau pentru intimidarea viitoare.

Mai este o chestiune care ma mira, iar aceasta este prezenta la ambele sexe. I-as zice “patriotism local”, dar poate ca e prea generala sintagma. Stiti acei oameni care se mandresc ca sunt din Targu-Jiu pentru ca din zona vine si Brancusi? Cei din Craiova care sunt mandri de destinul glorios al unui Mihai Viteazul? Ma uit mereu si nu pricep. Care e contributia lor la realizarile personalitatilor respective? Cred ca e contagios geniul sau ca se iau curajul si viziunea politica? Inteleg ca omul simte nevoia sa se revendice unei comunitati. Simte nevoia apartenentei la ceva si vrea mereu sa marcheze acele elemente care-i scot comunitatea din anonimat. Dincolo de asta, nu pricep fanatismul si lipsa simtului proportiilor.

Citeste si:  Facem temele copilului?

Oameni buni, nu voi ati sculptat Coloana aia. Nu voi ati dat gol. Nu mana voastra a atins piatra si lemnul, nu piciorul vostru a proiectat mingea in plasa si, cu siguranta, nu voi ati realizat acea combinatie de pase geniale, acel poem, acea opera de arta.

Intre timp, visez la birou un campionat al tacerii. Castigatorul sa fie desemnat saptamanal si, drept premiu, isi poate urla victoria topaind intr-un lan de floarea-soarelui incolo, departe, pe autostrada A2. Poate sa puna si poze pe facebook.

(apropo, cand ma plictisesc, cand am de asteptat, joc “avioane” pe telefon. Jocul acela pe care-l jucam in generala, pe foaie de matematica. Da, nu radeti. Dupa fiecare victorie, sunt intrebata daca vreau s-o postez pe FB. N-am vrut niciodata. Oare cati barbati au procedat ca mine?)


5 Comentarii
  1. cred ca e vorba despre un anumit nivel intelectual. Pentru ca sunt destul de redusi considera ca trebuie sa-si sparga capul in fata stadionului, pentru ca nu au ce altceva sa demonstreze despre ei insisi, ne amintesc ca ei sunt de unde e Brancusi. Pop***tia e de prosti, din pacate, in mare pare. Asa cum a fost intotdeauna. Oamenii inteligenti sunt putini si rezista greu in societate. De asta cei care sunt normali ajung de multe ori sa se simta exclusi, ca si cum ei ar fi problema, nu ceilalti. Asta e viata…

  2. De cand a venit caldura, miza aparenta o constituie inghetatele cu praline (nu dau numele firmei)

    mai fato,vorbim de barbati,da?
    care joaca pe prajituri?!
    aia si-au batut joc de tine. clar ca joaca pe beri.
    sau poate or fi popo,atunci se explica.

  3. Cucurigule, ar juca pe beri daca le=ar putea bea la birou. Crede-ma, joaca pe prajituri si inghetate. Nu-s popo. Daca ar fi, ar avea gusturi ceva mai elevate. 😛

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.