fbpx

Legea nefericirii impreuna

Un articol aparut acum ceva timp pe unul dintre blogurile Adevarul, purtand semnatura lui Adrian Tiglea, a starnit un scandal si deloc neintemeiat. Revolta si reactiile multor cititori au dus la retragerea articolului si prezentarea de scuze din partea redactiei Adevarul.

Articolul trata o tema sensibila: familiile monoparentale. Copiii crescuti in astfel de familii erau comparati cu bolnavii de leucemie, iar statutul de parinte singur devenea un “pacat ontologic”. Autorul atragea, iar aici nu e nimic de combatut, atentia asupra a ceea ce inseamna responsabilitatea si asumarea cresterii unui copil. Da, ideal este sa fim convinsi in momentul in care decidem aparitia pe lume a unei fiinte ca asta ne dorim si ca suntem pregatiti sa ramanem impreuna si sa ii asiguram o crestere si o dezvoltare intr-o familie armonioasa, echilibrata. Ca ne-am maturizat suficient, ca suntem capabili sa renuntam la noi si sa cedam lui locul prioritar. Dar, vai, ca tot ce e omenesc, nicio casnicie nu reprezinta o garantie. Tot Adrian Tiglea considera ca educatia unui copil nu se invata din mers. Eu cred ca se mai invata si din mers, ca tot ce este viu si ca tot ce tine de afecte.Nu stii sa iubesti pana cand nu iubesti. Poti citi o suta de tomuri despre cresterea copiilor, dar asta nu iti asigura ca vei fi un parinte perfect. Fiecare copil este diferit, tu insuti esti diferit, iar relatia voastra nu va semana cu nicio alta. Tot ce poti face este sa fii deschis, sa stii sa-l asculti si sa-i intelegi nevoile.

Citeste si:  O istorie de violenta zilnica

Referitor la monoparentalitate, nimeni nu ajunge in aceasta postura pentru ca-si doreste. Divortul, de obicei, este rezolvarea trista a unei crize in sanul familiei. Nu este un moft, sau n-ar trebui sa fie. Niciun parinte care-si iubeste copilul nu apeleaza la divort decat ca ultima solutie. Ramanerea intr-un iad al afectelor va afecta infinit mai mult copilul si ma mira sa vad in zilele noastre autori care sustin altceva. Da, e crud, e urat, dar nimeni nu-si doreste sa ajunga acolo. Cand ne casatorim, cand facem copii, o facem convinsi fiind ca vor curge lapte si miere. Asta ne e fibra, asta e conditia umana, orice relatie de cuplu vine cu un risc. Sarim tinandu-ne de mana si speram sa fie bine.

Sa spui ca trebuie sa cumpanim bine e un sfat binevenit. Dar nu reprezinta o garantie. In tot ce tine de omenesc, lucrurile evolueaza, se schimba, ne aflam pe terenuri miscatoare si, stim bine, cum zicea Oz, niciun om nu e o insula si nici o stanca.

Nu fac elogiul inconstientei, nici pe cel al deresponsabilizarii. Dar de aici pana la a culpabiliza parintii singuri este cale lunga. Oamenii acestia au oricum un drum greu de parcurs. In cele mai multe cazuri, parintele plecat absenteaza aproape total din viata copilului, iar cel ramas are o misiune imposibila: aceea de a-l suplini pe celalalt. Nu are nevoie si de o societate care-l judeca si care-i priveste copilul ca purtatorul unui handicap.

A recurge la divort reprezinta, in cele mai multe dintre cazuri, a alege raul mai mic. O stare conflictuala nu este deloc benefica pentru copil. Copiii sunt ca niste bureti: absorb tensiunea din camin si o convertesc in lucruri deloc sanatoase lor si deloc propice dezvoltarii in adulti echilibrati. Din acest punct de vedere, a avea doi parinti in aceeasi casa inseamna a nu mai avea, de fapt, niciunul. Conflictul intre ei le consuma energia. Suntem oameni, nu roboti, iar copiii nostri stiu asta.

Cand Adrian Tiglea spune “Monoparentalitatea a devenit un fenomen de masa, asadar devianta si-a cucerit legitimitatea sociala. Oamenii sunt intr-atat de absorbiti de sinele propriu, incat sunt in stare sa iscodeasca infinite scuze pentru aceasta umbra sociala: somaj, greutatile vietii, incompatibilitati sexuale si emotionale, indragostiri subite sau modulari neasteptate ale poiectului de viata, care nu mai sunt compatibile cu weltanschauung-ul celeilalte jumatati mature a familiei, fapt care legitimeaza aventura divortului.” (puteti gasi continuarea aici, de pe blogul Adevarul, asa cum am spus deja, postarea a fost retrasa), nu doar ca jigneste teribil, dar ignora si neaga total faptul ca un parinte nefericit – indiferent de motive – nu are cum sa creasca un copil fericit. E ca si cum ai planta o floare intr-un sol bolnav si fara sursa de lumina. Divortul, oricat de crud ar suna, reprezinta nu doar raul mai mic pentru parinte, ci si pentru copil, in multe dintre cazuri.

Citeste si:  Locul femeilor in Univers

Exista atatea cazuri de cupluri care “raman impreuna de dragul copilului”. Vorbim de cupluri cu adevarat disfunctionale. Nu e nevoie ca acestuia sa i se transmita explicit acest aspect, al faptului ca reprezinta singura legatura a parintilor lui si ca, volens-nolens, s-a transformat intr-o zona de tampon intre ei, frustrarile si nefericirile lor. Asadar, corect ar fi sa spunem “raman impreuna impotriva copilului”. Pana la moarte sau pana la disolutie. Depinde care survine prima.

5 Comentarii
  1. daca te referi la divort, da, poate atunci nu e ceva ce si-a dorit partenerul care ajunge sa-si creasca singur copilul, insa daca te referi la situatii generale, nu mai e valabil. exista o multime de femei care decid sa aiba copil, singure fiind. prefera asa, li se pare ca barbatii numai rau le-au adus si ca oricum copilului ii e bine, ca va fi iubit si va avea multe matusele. or un copil fara un parinte e un copil cu un ochi permanent inchis. vede lucruri doar dintr-un singur punct de vedere, de multe ori e indoctrinat in mod eronat, sub forma de o educatie pe care unele femei o considera corecta. probabil autorul articolului a dorit sa aduca tangential in discutie usurinta cu care se divorteaza acum, pe motivele enumerate mai sus in citat. una-doua noi divortam si copii de 2-3 ani raman doar cu un parinte. cel putin in showbiz avem zeci de exemple. plus cate mai exista in viata reala si gata familia monoparentala.

  2. Da, la divort ma refer.

    Statistic vorbind, cred ca avem mai multe casnicii disfunctionale decat divorturi. Mai multi parinti care raman impreuna, mintindu-se ca e spre binele copilului, decat cupluri divortate.

    In plus, nimeni si nimic pe lume nu justifica tonul articolului la care ma refer, ostracizarea parintilor singuri si a copiilor lor.

  3. nu inteleg de ce un barbat e obligat sa ramana fortat alaturi de consoarta sa in ciuda faptului ca e f nefericit cu ea ,doar ca copii sa fie fericiti?lumea se schimba totul evolueaza,dar asta se numeste egoism.e atat de complicat cand nu vrei sa ranesti pe nimeni si sa nu stii ce sa faci?

  4. Liliana, nu asa se pune problema. Ci daca intr-adevar acei copii pot fi fericiti cu doi parinti nefericiti.

    Daca s-ar putea, da, am putea vorbi de un sacrificiu. Dar nu e cazul.

  5. Nu am citit articolul, pe deasupra este si barbat…Probabil nu a ales foarte bine cum sa-si exprime punctul de vedere. Nimeni nu divorteaza de placere, poate cineva iresponsabil care vede casatoria ca pe o distractie!
    Cred ca inca nu am ajuns la un nivel de educatie in care sa acceptam un divort atunci cand nu ne mai simtim bine in doi, sa discutam civilizat si sa luam o hotarare cu cea mai mare responsabilitate, constienti de efectele pe care le aduce acesta. Copilul are oricum de suferit si in general, femeile fac concesii, asteapta , spera in schimbari miraculoase, de dragul familiei. Sunt multe de spus…

Lasă un răspuns la alexandra Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.