Lumea lui ni, ni, ni

Ni, ni, ni. Ni, no, no. Ni, ni, ni. Ni, no, no.

Nu am luat-o razna. Nici nu fac vocalize, nici de vreo limba exotica nu m-am apucat. E doar ecuatia restransa a unui dialog pe care il poarta doi adulti care abia s-au cunoscut.
Sa ma explic.

In copilarie, relatiile cu oamenii se creeaza impulsiv, simplu. In principiu, „the beginning of a beautiful friendship” arata cam asa:

– Buna. Eu sunt Irina. Pe tine cum te cheama?
– Buna. Eu sunt Maria.
– Mie-mi place Sandy Belle.
– Aaaa, si mie mai ales ca are cainele ala mare si ca se plimba in jurul lumii cu rulota. Ce mi-ar placea o rulota!

Si gata, ceva vibra in Irina cea mica pentru ca si ea se topea dupa caini, si ea visa seara, in patutul ei, sa vada candva lumea cea mare intr-o rulota, iar acum, ca o gasise pe Maria, plesnea de fericire ca mai e cineva care simte la fel.

Citeste si:  Senzational. Exista optimism in patria superimunitatii

Cand ea si Maria se certau, iarasi lucrurile erau simple si clare:

– Nu mai vreau sa fii prietena mea! Aaaa! Hiiiiii! Nici nu mai mergem impreuna spre casa!

Dupa care se plangea o perioada obligatorie. Doliul prieteniei. Poate se-mpacau, poate ca nu. In orice caz, nu aveau conversatii de tip „ni, ni, ni. Ni, no, no.”.

Acum jucam teatru social. Cred ca asa ii zice. Ne-ntrebam de complezenta diferite lucruri, chestionam, iar raspunsurile aluneca pe langa noi, neacordandu-le cu adevarat atentie. Oamenii nu mai vin cu surprize pe care sa le descoperi cu inima tremurand, ci vin cu lucruri pe care le au de oferit sau care se pot dovedi folositoare la un moment dat. Nu ne mai cunoastem, ci ne « facem relatii ». Relatii. Bizar cuvant pentru legaturile pe care le dezvoltam de fapt.

Citeste si:  Avem o relatie ciudata cu luxul

M-am pomenit azi dandu-mi seama ca mi se intampla sa ma las entuziasmata de o carte, o imagine, un loc, un film, o prajitura, in fine, toate maruntisurile care dau un dram de culoare tabliei de puzzle pe care ne ducem viata, dar ca, de foarte, foarte mult timp, nu mi s-a mai intamplat sa ma entuziasmez de un om. Nu e vreo revelatie, e doar o constatare, ca atunci canditi pui termometrul din plictiseala.

Citeste si:  Conflictul dintre generatii

– Cum e Andrei?
– Ah, e ok. E un tip de treaba.
– Si ? Cum ti s-a parut Elena?
– Fata de gasca.

Lucrurile sunt ok. Sunt suportabile. Linia constanta a pulsului sanatos. Fara culmi. Parca a devenit oarecum de bon ton sa fii temperat. Moderat. In toate. Sa evitam excesele. Vocile GPS se plimba dupa google maps caci nu mai are nimeni timp sa se rataceasca.

Ni, ni, ni. Ni, no, no.

Acum nu mai muscam din oameni. Nici de pofta, nici de nervi. In mod bizar, suntem cardiaci cu totii. Ne menajam. Sa mai luam niste omega trei, zic.


Un comentariu
  1. ne streseaza atat de multe lucruri in jurul nostru, incat nu mai avem timp de demonii altora. Ii avem pe ai nostri si preferam sa ramanem doar cu ei. Asa ca nu ne mai hazardam sa ne facem cunostinte, relatii. Nu imi dau nici eu seama in ce moment prietenia a devenit ceva atat de sensibil, dificil, problematic. In loc sa fie debuseul. Renuntam asa usor la lucrurile frumoase si ne plac asa usor prostiile lipsite de importanta, cum ar fi noul aifon si laptopul vecinului de birou (ca tu esti mai nou si ai primit pe ala naspa)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.