O poveste despre un fat, o mama si statul care vegheaza

Avem dreptul sau nu de a dispune asa cum credem de cuviinta de propriul corp? Dar asupra a ceea ce creste inauntrul lui? Cand devine fatul fiinta cu drepturi depline? Ce primeaza? Drepturile si libertatile omului sau cele ale fatului? Poti apara fatul atacandu-i mama? Intrebari complicate, care de-a lungul ultimelor decenii au dus la dezbateri interminabile, cu tabere inversunate si, uneori, legislatii care impun una sau alta.

Ce ne facem insa atunci cand intrebarile astea ajung sa sparga nu doar semnul ”?” in capul unei persoane reale, ci sa le dea viata peste cap? Devin femeile cetateni de mana a doua atunci cand sunt insarcinate?

Va prezint mai jos un caz real, via New York Times.

Alicia Beltran, in varsta de 28 de ani, era in a XIV-a saptamana de sarcina. Ca orice femeie insarcinata responsabila, s-a gandit sa fie sincera cu medicul ei la o verificare prenatala si i-a marturisit acestuia dependenta de un medicament, de care suferise cu un an inainte. Dependenta de care, pana la proba contrarie, s-a declarat vindecata.

Povestea nu s-a oprit aici. Caci daca s-ar fi oprit macar cu niste teste relevante, care sa confirme sau infirme spusele paciente, nu v-as mai fi povestit azi.

Citeste si:  Zdrang bum dum!!!

Alicia Beltran a ajuns sa fie acuzata de punerea in pericol a fetusului. In cele din urma, curtea i-a numit un « tutore legal » pentru fat si a obligat-o sa se interneze 78 de zile intr-un centru pentru tratarea dependentilor. Femeia a declarat ca nu stia ca si copiii nenascuti au avocati asta in timp ce ei i-a fost refuzat dreptul la unul.

Cum de a fost posibil?
O lege din Wisconsin, cunoscuta sub numele de « legea mamei dependente de cocaina », intrata in vigoare in 1998, da dreptul autoritatilor sa oblige femeia insarcinata, care foloseste droguri sau alcool in „grad avansat”, sa se interneze intr-o institutie de profil. Refuzul se sanctioneaza cu inchisoare. Wisconsin nu este insa singurul stat. Si Minnesota, Dakota de Suds au Oklahoma au legislatii asemanatoare.

Legea nu este lipsita de controverse, inclusiv pe motive de constitutionalitate intrucat le lipseste pe mame de libertate fizica, de confidentialitatea actului medical si de alte drepturi fundamentale. In plus, pune o presiune psihologica imensa pe mame, sporind riscul ca acestea sa evite asistenta medicala prenatala. In schimb, una dintre sustinatoarele ei sustine ca fetusul are aceleasi drepturi ca un copil si ca legea nu face decat sa evite abuzurile asupra acestuia. „Daca mama nu e sufficient de desteapta incat sa nu ia droguri, interventia noastra este necesara”, a declarat aceasta. Grupurile care fac lobby anti-avort sustin si ele asemenea masuri legislative.

Citeste si:  Agresorul nostru cel simpatic

In prezent, exista un proces deschis de National Advocates for Pregnant Women impreuna cu Reproductive Justice Clinic de la New York University School of Law si Linda S. Vanden – avocata lui Aliciei Beltran. Cazul se bazeaza pe marturiile a sute de femei care au fost, de-a lungul ultimului deceniu, detinute sau fortate sa accepte proceduri medicale in numele protectiei fetusului. In principal, au fost afectate femei cu venituri modeste, din categorii defavorizate.

Cel mai socant exemplu este cel in care statul Alabama a trimis in inchisoare cateva mame pentru ca, la testele pentru droguri, rezultatele au fost pozitive. Acolo s-a considerat ca legea care protejeaza fatul se aplica din momentul conceptiei.

In 2011, Colegiul American al Medicilor Ginecologi si Obstetricieni a sustinut ca detentia si amenintarea cu detentia s-au dovedit ineficiente in reducerea consumului de alcool si droguri”, iar practica testarilor obligatorii a facut ca femeile sa evite vizitele la doctor in perioada prenatala. Cresta W. Jones, obstetrician si specialist in medicina fatului, a declarat ca femeilor le este teama sa se mai prezinte la medic atunci cand au probleme cu diferite adictii, ceea ce nu face decat sa dauneze sarcinii.

Citeste si:  Fete de maritat, fete de vandut. Avem de toate

Ce s-a intamplat cu Alicia?
Revenind la cazul Alicia Beltran, aceasta a fost dependenta de Percocet, un analgezic. In urma testului de urina pe care l-a facut cu ocazia primei vizite medicale, i s-au gasit urme de Suboxone, dar nu si de alte opiacee. Testele ulterioare au aratat disparitia inclusiv a acestui medicament. La doua saptamani dupa vizita medicala, un angajat al serviciilor de asistenta sociala a aparut neanuntat la usa Aliciei Beltran cerandu-i sa reia tratamentul cu Suboxone sau sa riste aparitia in fata curtii. Alicia Beltran i-a raspuns ca nu mai este cazul intrucat nu mai este dependenta. Doua zile mai tarziu, era escortata la penitenciar si la audierile initiale. Tot cazul s-a bazat pe declaratia unui medic obstetrician, care n-o consultase niciodata pe Alicia Beltran si care a considerat ca interventia autoritatilor se impune pentru a salva viata fatului. Amenintata fiind cu inchisoarea, Beltran a fost de accord sa se interneze intr-un centru de tratament. Intre timp, si-a pierdut slujba si traieste cu spaima ca se va relua calvarul odata ce copilul se va fi nascut.


107 Comentarii
  1. Ceea ce a socat e faptul ca la audiere fatul a primit avocat iar mama n-a avut dreptul la un avocat al ei.

    Si asta nu e cea mai grava incalcare a drepturilor omului din SUA. Citeste stirile despre femeile care fac inchisoare pentru un avort spontan (deci nu din vina lor).

    Orice om are dreptul la viata, inca din stadiul embrionar. Dar mama nu are obligatia sa-i sustina acea viata.

    Un om moare chiar in aceasta secunda. El moare pentru ca e in blocaj renal si are nevoie urgenta de un rinichi sanatos. Sa zicem ca tu esti singura compatabila cu el. Singura care i-ar putea dona un rinichi de-al tau pentru a-i salva viata. Cu toate astea refuzi sa o fac. E trupul tau, dreptul tau, si nimeni nu te poate obliga sa-i sustii viata, donandu-i un rinichi.
    Cand le obligam prin lege pe femei sa duca sarcina la termen nu numai ca acordam fetusului mai multe drepturi decat unui om nascut (cel bolnav de rinichi), dar dam mamei mai putine drepturi decat unui cadavru (si pentru a obtine un organ de la un cadavru pentru a salva o viata ai nevoie de acordul familiei raposatului).

  2. Norina, eu n-as fi atat de transanta. Nu prea cred nici ca sta in picioare comparatia cu cel care are nevoie de un rinichi.

    Cred ca, in general, povestea asta cu drepturile deschide o cutie a Pandorei si o sumedenie de probleme care par simple, dar nu sunt. Creeaza niste ierarhii periculoase. In numele drepturilor copilului ajungem sa incalcam drepturile adultilor. Interesul copilului este cel superior in orice instanta din lumea asta.
    Problemele apar atunci cand limitele nu pot fi trase. Practic intrebari de tip mai degraba filosofic se muta in salile de judecata si incep sa aiba consecinte asupra vietii oamenilor.

    Cand incepe viata? Cum poate fi legiferata relatia mama-fat? Toate astea sunt chestiuni dificile asupra carora societatea nu a meditat indeajuns si intrebari la care ma tem ca nu poate fi dat un raspuns unic, definitiv.

  3. sa presupunem ca mama sta singura cu nou nascutul.
    nu e obligata sa-l hraneasca. ca atare,nu-i da de supt,nu-i da nici lapte praf.
    bebelusul moare de foame.
    idiotii de procurori ar considera asta crima cu premeditare. pai de ce?

    io zic ca orice mama e libera s-o frece pe net in timp ce bebelusul se stinge. doar nu e obligata sa-si puna la dispozitie timpul personal sau chiar tzatza(!) ptr a-l salva. e tzatza ei,e timpul ei,e trupul ei!
    adica,in esenta,trupul femeii nu poate fi obligat sa se deplaseze dupa mancare sau sa declanseze anumite proceduri anatomice, in interesul bebelusului.
    procurorii is idioti.

  4. Irina, daca o luam asa, sa ne gandim cate crime impotriva umanitatii comit femeile fertile care pot da viata in fiecare an, incepand de pe la 14, dar n-o fac deloc pana-n 30 de ani, si si atunci doar 1,2 copii.

    Cand ar fi putut sa dea viata la 16 copii. 16 crime.
    Hai sa fim seriosi. Dincolo de discutiile filozofice trebuie sa fii cretin sa consideri ca accesul la avort (pana-n 3 luni) ar trebui interzis sau restrictionat. Pentru ca femeile care vor sa-l faca se lovesc cu pumnii in stomac pana il fac. Si ce facem? Bagam in parnai femeile care au avortat fetusi non-viabili?
    Pai am baga toata pop***tia feminina in inchisori. 1 din 2 femei a facut cel putin un avort. Pentru ca metodele contraceptive nu sunt infailibile.

    Cretin sau pur si simplu misogin si sa consideri ca pentru asta exista, domne, fomeile.

    Si o sa avem 90% din violaori in libertate (ca, deh, asa-i viata cand politistii sunt misogini) si 90% din femeile fertile prin inchisori.

  5. Norina, astea-s exagerari.
    In plus, n-a vorbit nimeni de avort. A vorbit despre responsabilitatea mamei atunci cand decide sa pastreze sarcina.

    Apoi, cred ca-ti dai si tu seama ca toate astea sunt pure conventii. Cu copilul care n-are niciun drept la 9 luni fara un minut, dar are la 9 luni si o ora.

    La fel de exagerata mi se pare si pozitia ta, si a lui Cucurigu.

    De-aia am spus ca e o cutie a Pandorei.

    Ce a patit Alicia Beltran e o porcarie. Dar la fel de mare porcarie e si sa spui ca n-ai nicio obligatie pentru sanatatea fiintei din uterul tau.

    Da, s-a ajuns la legi aberante si s-a ajuns la lipsa oricarui bun-simt. Nu cred deloc ca disparitia acelui simt al realitatii ar putea fi suplinit de aruncarea mamelor in inchisori. Mai ales ca asta se dovedeste periculos chiar si pentru fiinta pe care sustinatorii acestor masuri pretind ca o apara.

  6. P.S. Pentru ca vad ca unii compara fetusi non-viabili cu copii deja nascuti pe care ai optiunea de a-i duce la casa de copii, sau unde se duc copiii pe care nu-i vrei.

    Daca tot comparam fetusi de pana-n trei luni cu copii, de ce sa nu comparam refuzul femeii de a naste in fiecare an cu comiterea de crime impotriva umanitatii. Hai, nu face anual copii, dar de la 14 la 40 de ani tot o face cati vrea Base pe cap de cetateana, adica \’\’5,6…7 sau 8\’\’.

    Esti perfect fertila dar n-ai dat viata la cel putin 6,7 copii? Inchisoare!

  7. Pe vremea lu\’ Ceasca cica li se oprea din salariu daca nu aveau copii dupa varsta de 25 de ani. N-am stiut asta. Daca interzicem avortul nu mai e mult pana interzicem contraceptivele si nu mai e mult pana ajungem sa le obligam pe femei la monta.

    In fine, astea sunt discutii sterile, daca le porti cu unii convinsi ca accesul legal la avort trebuie starpit.

    Astia, oricat le-ai explica, oricate argumente le-ai aduce tot cu ideea lor fixa raman. Si-n majoritatea cazurilor astia sunt barbati.

  8. norina:
    embrion,fat,bebelus,copil,adult,batran.
    diferitele stadii ale aceleiasi vieti. si fiecare stadiu al vietii,cu acelasi drept de existenta.

    e ilogic sa spui ca adultul norina are un drept mai mare sau mai mic la viata decat copilul norina.

    concluzia: embrionul norina are acelasi drept la existenta ca si bebelusul sau adultul norina;toate stadiile de dezvoltare ale fiintei norina trebuie tratate unitar fiindca si norina e o fiinta unitara.

  9. Cand nu e Kasim! :)))

    Are drept la existenta? Si eu ce mama ma-sii obligatie am sa-i sustin existenta timp de 9 luni cu sangele meu?

    Cucurigu, spune-i asta lui Savita Halappanavar. A vorbi cu mine e ca si cum ai vorbi cu o usa, un scaun etc. Dar Savita e mai dispusa sa te asculte. Din mormant. A, da, am uitat sa-ti spun: a murit fiindca doctorii au refuzat sa-i faca avort. Ce chestie!

    Ai dreptate. Perfecta dreptate. Mai ramane sa-ti legi o pancarta de gat si sa iesi in Piata Constitutiei sa scandezi \’\’Avortul e crima!\’\’ 24/7.

    Altfel ce faci tu aici e masturbare filozofica.

    Iar eu nu vreau sa ne masturbam impreuna.

    Pa, pa!

  10. Si eu ce mama ma-sii obligatie am sa-i sustin existenta timp de 9 luni cu sangele meu?

    pai si dupa ce-l nasti se pune aceeasi problema:
    lasa-ti copilul sa moara de foame.
    ce obligatie ai tu sa-i dai de mancare?

    bafta la discutia cu procurorii.

  11. :))) Cucurigu, tu iar glumesti cu mine?

    Parca tu sau..da da, tu, ma mai luasesi intr-o vreme cu o intrebare super inteligenta la care am ales sa ma distrez : pe principiul \’\’e corpul meu si am voie sa fac ce vreau cu el\’\’ de ce nu avem voie sa avortam copii la 7 luni, daca avem voie sa-i avortam la 2 luni?

    Dragul meu,

    In viata e o chestie misto numita \’\’optiune\’\’. Cu cat mai multe cu atat mai bine.

    Daca femeia nu face avort pana-n luna a 3 a de sarcina se considera ca femeia isi da acordul si isi ia responsabilitatea de a duce sarcina pana la capat si de a-i proteja viata atat in timpul sarcinii cat si dupa ce-l naste. De a avea grija de fat, de a manca sanatos, de a nu fuma, de a nu lua medicamente si de a nu face Bunjee Jumping.

    Odata nascut, responsabilitatea fata de viata lui se prelungeste. Responsabiliateta fata de viata lui pe care ti-ai luat-o cand ai ales sa nu avortezi.
    Prin urmare daca nu vrei sa-l cresti, pentru ca s-a nascut cu malformatii, sau e fetita, sau nu ti s-au trezit instinctele materne, ai o alta optiune. Sa dai copilul spre ingrijire statului.

    Pentru ca refuzand avortul la care ai acces legal pana-n 3 luni ti-ai luat obligatia fata de copil sa-i protejezi viata, n-ai cum sa-l lasi sa moara de foame.
    Principiul \’\’e corpul meu, fac ce vreau cu el\’\’ nu se mai aplica aici fiinca tu deja \’\’ai semnat contractul\’\’ prin care ti-ai luat obligatia de a proteja viata copilului.
    De asemenea, odata adus pe lume statul are si el obligatia fata de toti cetatenii sai de a le proteja viata. Prin urmare copilul nascut, cetatean al acestei tari are dreptul de a i se asigura existenta pana la varsta la care si-o poate asigura singur.

    Hai, ca discutia asta oficial ma plictiseste.

    Sa intre Kasim! Sa mai depanam amintiri.
    (glumesc, Max l-a omorat pe Kasim).

  12. vezi tu norica,eu iti pun intrebari punctuale,tu faci povesti nemuritoare.

    eu ti-am adus un argument logic confrom caruia toate stadiile evolutive ale unbei fiinte vii trebuie tratate in mod egal; tu negi acest principiu fundamental,in virtutea dreptului la optiune.

    tu spui: Principiul \’\’e corpul meu, fac ce vreau cu el\’\’ nu se mai aplica aici fiinca tu deja \’\’ai semnat contractul\’\’ prin care ti-ai luat obligatia de a proteja viata copilului.

    pai stai putin. odata creata viata,e prea tarziu sa-ti mai iei o obligatie.
    poate asa unele mame pot considera ca-si iau obligatia doar dupa ce copilul a ajuns la gradinita.

    in momentul in care embrionul e in tine,e tarziu papusa. e deja viata. deci obligatia exista. papa avort.

  13. Scuze, copii, dar amandoi discutati chestiile astea ca si cum viata, femeile si toate alea ar fi in conditii absolute, de vid. 😀

    Mai stramtati putin distanta asta intre voi si veniti undeva la mijloc.

    Eu, personal, dincolo de dialectici si dezbateri, sunt in postura in care sustin dreptul la avort (precizez asta desi NU asta e subiectul articolului de fata), dar nu mi-as exercita dreptul asta. Asta da, o zic acum, la varsta asta si din sanul unui oarecare confort emotional si financiar si fara sa-mi doresc copii.

    Paradoxal, nu?

    Da, asa se intampla cand scoti filosofia si discursul drepturilor din conditiile de vid. Acolo unde, nu-i asa, nu-s nici forte de frecare, nici variabile.

  14. Ce ma enerveaza pe mine la barbati e lipsa de inconsecventa. Cand am spus acu\’ ceva timp ca am facut un avort tu erai numai lapte si miere pe-aici: \’\’Lasa, papusa, ca si eu am facut multe prostii cand aveam 20 de ani\’\’. Imi aratai intelegere, un pic de empatie.
    De ce n-ai strigat tu atunci \’\’Criminalo, ar trebui sa fii in puscarie, ai omorat un om!\’\’

    Tu asa vorbesti cu o criminala cu sange rece care a omorat un \’\’copil\’\’ cu premeditare?

  15. Ce ma enerveaza pe mine la barbati e lipsa de inconsecventa. Cand am spus acu\’ ceva timp ca am facut un avort tu erai numai lapte si miere pe-aici: \’\’Lasa, papusa, ca si eu am facut multe prostii cand aveam 20 de ani\’\’. Imi aratai intelegere, un pic de empatie.

    pai confunzi empatia cu principiul.
    pot intelege cand cineva greseste. asta nu inseamna ca ii dau dreptate ptr ce a facut.
    uh,femeile:)

  16. in momentul in care embrionul e in tine,e tarziu papusa. e deja viata. deci obligatia exista. papa avort.

    LMAO (vrei sa ma inveselesti, nebunaticule)

    Adica daca ma prinde unul cu arcanul si ma insamanteaza fortat, poof, am obligatia sa incubez?
    Ca doar am un embrion in uter care vine la pachet cu obligatia de a-l aduce pe lume in conditii sigure.
    Brava, Cucurigule.
    Mai misogin de atat nici ca se putea.
    Nu-mi dau consimtantul sa aduc alti cetateni pe lume, dar nu-i nimic ca statul nici n-are nevoie de consimtamantul unui cetatean nascut de a sustine vietile altor cetateni, fie ei in stare embrionara.
    Spune asta sutelor, poate miilor de femei ramase insarcinate in urma unui viol. Si statistica decreteaza ca 90% din violatori nu numai ca scapa nepedepsiti din lipsa de probe, sau ca victima n-are curajul s-o apuce pe drumul sinuos si spinos , presarat cu cioburile victim-blamingului si slut-shamingului, al cautarii dreptatii in justitie, dar si ca fac parte din familia sau grupul de prieteni sau colegi ai victimei. Doar un procent infim sunt complet straini victimei. Ca boschetarul ala de-o violenta pe jurnalista. \’\’In gura\’\’ cum ziceai tu, probabil ranjind.

    Brava, Cucurigu, deci de cate ori imi ridica unul poalele in sus si ma cracaneaza putin si se intampla sa ramai, apai trebui sa-l tiu. De ce?
    Uite ca asa il duce mintea pe un cetatean turmentat cu drept la vot al statului roman, Cucurigu.
    Care, odata ajuns in politica, hop si scoate lege anti-avort. Anti-avort legal, that is.

  17. \”Spune asta sutelor, poate miilor de femei ramase insarcinate in urma unui viol. \”

    ah,ce argument penibil. violurile sunt exceptia papusa.
    foottaiurile consensuale sunt majoritare. de acord sa interzicem avortul in urma unui raport consensual si sa-l aprobam doar in urma unui viol?

    \”Brava, Cucurigu, deci de cate ori imi ridica unul poalele in sus si ma cracaneaza putin si se intampla sa ramai, apai trebui sa-l tiu. De ce?\”

    deci te-ai cracanat si ai generat viata. viata aflata in primul stadiu, stadiu cu acelasi drept la viata ca oricare alt stadiu. . daca nu doresti sa generezi viata, te protejezi, ca doar nu esti vita.

    deci da papusa. cracirea are consecinte. consecinta se numeste aparitia unei noi fiinte.
    iar fiinta are dreptul la viata,indiferent de stadiul evolutiv in care se afla : embrion sau bosorog; embrionul si bosorogul sunt fix aceeasi fiinta,cu acelasi adn.

    uite,daca eu dau in cap unuia si-l omor,nu cred ca judecatorul va fi sensibil la argumentul : m-am cracit,aaa,pardon,m-am enervat fara sa ma gandesc, si l-am omorat.

    pa papusico.

  18. Dar de ce sa se ajunga la o sarcina nedorita? De ce sa se puna problema de un avort? Nu mai sunt prezervative-n farmacii? Nu mai exista un calendar al ovulatiei? Nu este capabil bietul mascul sa-si tina\”\”flood-ul\” la timp, printr-un \”coitus interruptus\” reusit? ( desi nu e o metoda contraceptiva eficienta mereu).Traim niste vremuri in care planning-ul familial se poate face usor. Mi se pare aberant si iresponsabil pentru ambii parteneri, ca-n 2013 sa foloseasca drept metoda de contraceptie…AVORTUL.

    A, cand sunt situatii exceptionale, o sarcina in urma unui viol, sau fat cu malformatii, da, se poate recurge la solutia asta. Dar de ce sa se puna problema unui avort sau a 2,3, 6, 16!?? De ce sa fie omorat fatul pe de-o parte si de ce sa treaca femeia prin ceva atat de traumatizant, pe de alta parte? Dupa parerea mea, femeia trebuie sa decida si daca e sa ramana gravida. Pentru ca degeaba se simte viitorul tata \”pregatit\”, daca ea nu se simte in stare sa devina mama atunci cand i se scoala lui de facut copii.

    Avortul e crima, Norina, oricum ai da-o. Inimioara care bate in uter va fi oprita prin vointa altcuiva decat a posesosoarei/posesorului ei. Deci, i se ia viata fara sa se poata apara . Acolo e o fiinta aflata intr-un stadiu incipient al evolutiei sale, aici ii dau dreptate lui Cucurigu.

  19. Stam de atata timp pe flu, masturbandu-ne unul langa altul, in vazul lumii, fara sa ne atingem. Si trec anii, si noi tot acolo suntem, in acelasi punct, masturbandu-ne unul langa altul, cu aceeasi frenezie tembela. Am mai incaruntit, a mai aparut un rid, doua, muschii s-au atrofiat, 2 panze de paianjen ameninta sa ne acopere, dar noi tot acolo suntem, unul langa altul, fara sa ne atingem, fara sa privim unul in ochii altuia ci doar la trenurile intesate cu orgasme, care nu se opresc niciodata in statia noastra.

    Apoi eu ma ridic, te privesc in ochi si-ti spun:

    \’\’Tu ai intotdeauna dreptate. QED\’\’.

  20. Cu Cucurigu sunt. Neconditionat.

    Dar cu tine nu sunt.Care e premisa aici?
    Deci orice fiinta are drept la viata, inca din stadiul embrionar. Acest drept la viata nu trebuie luat cand mama nu consimte la incubatie.
    Hence, ea ar trebui obligata si apoi eventual monitorizata mai ceva ca o vita (caci ce altceva e o femeie obligata sa duca sarcina la termen decat o vita? ). Ar fi bine sa ii puna si un tracking device odata ce ginecologul ei, colaborand cu politia de utere, afla de existenta unui embrion. Deci monitorizata cu un tracking device ca ea sa nu fuga din tara si sa-l omoare prin tari in care avortul e totusi legal, caci pe acolo oamenii sunt constienti ca traiesc in sec. 21, si nu in epoca de piatra.

    Deci pornim de la premisa ca un copil, inca de cand e doar o celula (deci o serie de antibebe sunt eliminate pentru ca stim cu totii ca au efect abortiv, printre care pilulele), are dreptul la viata, chiar daca dreptul lui anuleaza o serie de drepturi ale unei persoane nascute -mama- printre care – ce sa vezi?-chiar tot dreptul la viata (sarcina si nasterea pot pune viata mamei in pericol, mai ales daca are nitcaiva probleme cu sanatatea, ca depresia,pentru care necesita tratament incompatibil cu dezvoltarea normala a fetusului, cancerul, pentru care are nevoie de un tratanent chimic cu citostatice sau mai stiu eu ce, si care poate fi accelerat de sarcina, probleme cu rinichii, o sarcina riscand s-o omoare, diabet, riscand sa moara de hemoragie la nastere, probleme cu inima, iarasi riscand sa faca oricand infarct, daca nu in timpul sarcinii, la nastere, hipertensiune si multe multe alte afectiuni incompatibile cu o sarcina ).

    Dar ce vina are bebele ca mama nu s-a protejat corespunzator?

    El are dreptul fundamental la viata mai important decat dreptul ei fundamental la viata, caci nu-i asa, ea e femeie iar embrionul poate fi de sex masculin.

    Si atunci de ce sa mai conditionam accesul la avort legal de un verdict privind o acuzatie de viol?

    1. Pana dovedeste femeia ca a fost violata, pana se culeg probe, etc. embrionul isi vede linistit de dezvoltarea lui.

    2. Bat saua ca sa priceapa…, 90% dintre violatori walk free. Asta inseamna ca nu va fi un verdict de \’\’viol\’\’. Asta inseamna ca victimele insarcinate ale celor 90% dintre violatori vor fi obligate sa duca sarcina la termen. Desi ele nu numai ca nu consimt la sarcina, dar n-au consimtit nici la cracire.

    3. Daca se va da o lege care sa conditioneze accesul la avort in cabinete legale, de viol, apai ne vom trezi cu o epidemie de plangeri de viol false.
    Barbati nevinovati vor fi acuzati de viol de femei disperate sa obtina un avort.

    4. CE VINA ARE EMBRIONUL CA UN BARBAT A VIOLAT O FEMEIE?

    Daca el are dreptul la viata, are dreptul la viata indiferent de ce a facut tatal lui.

    Tatal lui sa fie pedepsit pentru viol. Mama sa fie obligata sa pastreze sarcina. Caci embrionul are dreptul la viata, indiferent de ce a facut tatal lui.

    Aaa, ca mama nu si-a dat consimtamantul…la sex.

    SI? CE VINA ARE FETUSUL CA MAMA NU SI-A DAT CONSIMTAMANTUL LA SEX?

    LMAO.

  21. Wta…?

    Nu mai sunt prezervative-n farmacii? Nu mai exista un calendar al ovulatiei? Nu este capabil bietul mascul sa-si tina\”\”flood-ul\” la timp, printr-un \”coitus interruptus\” reusit?\’\’

    Noooo, you didn\’t !!! Daaana, tz, tz, ma dezamagesti.

    Adica tu chiar crezi in metoda \’\’scoate-o si roaga-te\’\’? Pai tu nu stii ca sunt cativa spermies care n-au spirit de turma si refuza sa vina odata cu flood-ul?Si barbatul piate anticipa floodul dar nu si acei cativa spermies nonconformisti si zganghii. Ai cam lipsit de la orele de educatie sexuala!

    Cat despre calendarul ovulatiei, n femei au ciclu neregulat.

    Cat despre prezervativ, se rupe, si multi barbati nu-l suporta. Eu nu-l suport. Vreau sa simt carnea, nu latexul sau pielea de miel.

    Mai bine fara sex decat cu punga.

    Cat despre alte metode contraceptive.

    No you didn\’t, sanse de 1% sa ramai chiar daca le folosesti corect.

  22. Pai, Norina, din moment ce-am ajuns la 34 ani fara avort, se pare ca am cam stiut sa aplic metodele contraceptive. Am fost la orele de educatie sexuala, dar nu la scoala, ci la alea din pat, in doi, soptite si presarate cu glumite, ironii, tachinari dulci, etc. Despre \”coitus interruptus\” am spus deja ca-i ineficient ca si metoda, desi la mine a functionat mereu, dar poate am fost eu o norocoasa. E drept, il aplicam in perioada nefertila imediata sau premergatoare ovulatiei, ca sa-i sporim efectul contraceptiv.

    La fel si calendarul ovulatiei, e de aplicat dar nu si de cele care au menstruatia neregulata. Eu am avut-o in regula si p-asta. Si-o am. Deci, am putut sa-l aplic. Plus ca le si combinam, cum ai vazut mai sus, \”iesit\” calendar.

    Prezervativul, sunt total de acord cu ce spui, nici eu nu-l ador, dar daca e nevoie, daca in zilele alea trebuie, uit si de latex si de neplacerea lui si de tot. N-o fi mai de \”nesuportat\” o punguta de cauciuc, decat un avort. Sa fim seriosi! Pune in balanta!

    Pilule n-am luat niciodata si nici nu voi lua. Nu-mi dau eu peste cap echilibrul hormonal ca \”nu suporta\” el prezervativul.

    Au mai fost si alte cai de-a nu ramane gravida : abstinenta, sexul oral, masturbarea reciproca s.a. (wtf, as face orice pentru a nu risca sa ucid o fiinta complet nevinovata aflata in corpul meu, care poate are chiar sangele meu, care e O VIATA, UN SUFLET, dincolo de toate!). Bunica mea are o vorba care poate parea hazlie, dar e desprinsa dintr-o realitate cruda : \”as fi mancat si-un cacat, numai sa nu fac avort iar\”. Pentru ca, intr-o vreme in care avortul era interzis prin lege, femeile faceau tot felul de improvizatii ( unele letale!) pentru a scapa de sarcina. Isi bagau in vagin sare, piatra vanata, sarme pana-n uter, se masau dureros, ridicau saci grei si asta doar pentru a avea parte de mult-doritul \”avort spontan\”.

    Dar, dincolo de astea, daca tu vrei sa simti \”carnea\” lui in tine de fiecare data, daca ti se par total ineficiente metodele expuse de mine, atunci ia pilule sau fa avort la nesfarsit. Fiecare femeie decide ce sa faca IN si CU trupul ei. 🙂

  23. Hm. Mersi, Dana. Daca barbatii din politica interzic avortul in plin secol 21, acolo ajungem: \’\’Isi bagau in vagin sare, piatra vanata, sarme pana-n uter, se masau dureros, ridicau saci grei si asta doar pentru a avea parte de mult-doritul \”avort spontan\”.

    Si asta nu-i tot crima? Legea lui Ceasca a ucis zeci de mii de femei.

    Suntem decazute din drepturi cand ramanem insarcinate, n-ai observat? Si nu, nu e deloc vorba de grija pentru un suflet nevinovat.

    Cele 10 000 de femei erau si ele tot niste suflete nevinovate si disperate.

  24. Chiar nu se poate avea o discutie fara exagerari doar de dragul retoricii?

    Norina, fii sincera si recunoaste: in Romania, cel putin, avortul e metoda contraceptiva. Nu e ca si cum majoritatea au avut un ghinion fantastic si au esuat si prezervativul, si pilula de a doua zi si aia, si ailalta.

    Da, e adevarat, exemple precum cele din State arata o degradare in ceea ce priveste drepturile femeii atunci cand aceasta e insarcinata. Dar, de dragul pastrarii dreptului de avort, hai sa nu ne pierdem logica si sa nu apelam la stalciri de tipul femei violate, sarcini cu probleme etc.

    Dreptul la avort, da, trebuie mentinut. Dar, in acelasi timp, si femeile trebuie educate si trebuie sa priceapa ca avortul e solutia ultima. Nu e pilula de a doua zi. Iar a risca sa ajungi la chiuretaj de dragul senzatiilor sexului fara prezervativ e cam prostie.
    Si e prostie lasand deoparte faza cu morala, e prostie pentru ca te pui pe tine insati in pericol si-ti periclitezi fertilitatea. De care s-ar putea sa ai chef mai incolo.

    Avortul nu e normalitate, orice ai spune.
    Nici redusul femeii la uter nu e normalitate. E anormal dpdv juridic sa tarasti o femeie insarcinata prin tribunale si sa-i refuzi drepturi fundamentale, dar la fel de anormal e, dpdv uman, de data asta, sa spui ca n-ai nicio obligatie fata de o sarcina pe care, repet, ai decis s-o pastrezi.

    Am toata compasiunea pentru femeile care ajung sa faca un avort, doua, din diferite motive. Dar zero intelegere pentru cele la care ajunge practica regulata. Pentru ca nu se respecta pe ele in primul rand.

    Dana, si mie-mi vine sa spun tot precum bunica ta.

  25. Cica Norina fii sincera si recunoaste. De unde sa stiu eu Irina ce fac alte femei in intimitatea lor, si avortul e intim al dracu, deci n-ar trebui sa faca deloc obiectul unor dezbateri publice sau politice. Ma refer la avortul la cerere pana-n trei luni. Dupa trei luni numai daca viata sau sanatatea mamei sunt serios puse in pericol sau daca fetusul are grave malformatii. Cred ca asa si e legislatia in vigoare si ca sunt rezonabila, nu extremista.

    Normalitate sau nu, legal sau nu, majoritatea femeilor fac cel putin un avort. Faceau avorturi la greu si pe vremea lui Ceausescu fac si acum, numai conditiile s-au schimbat.

    Daca avortul nu-i normal, femeile l-au facut normal.

    De ce mai ajung femeile la avort acum, cand ai atatea optiuni de protectie?

    In primul rand sa nu ne culcam pe o ureche ca sunt infailibile. Asta incercam sa evidentiez, nicidecum ca e bine sa faci sex fara prezervativ ca sa simti caldura carnii, fara sa-ti pese de consecinte, fara niciun fel de protectie (cred ca m-am exprimat destul de concis si coerent), plete-n vant.

    Fetele tinere sunt inconstiente. Iresponsabile. teribiliste. Superflu. Se gandesc ca nu raman. Vad ca a mers o data, o fac si a doua oara.

    Apoi multe ajng la avort si, fiind o experienta traumatizanta, umilitoare, degradanta, incep sa sufle si-n iaurt dupa aceea.

    Dupa avort eu foloseam 3 metode contraceptive: spermicid, sterilet si coitus interruptus.

    Altele sunt proaste. Tantaloaice. Nu le deranjeaza sa faca anual cate un avort.

    Si eu le judec. Mi se par niste vaci. Si eu am fost o vaca cracanata pe masa ginecologului care ma privea cu dezgust, indiferenta, blazare si dispret in timp ce-mi sfredelea vaginul cu ustensilele mortii.

    Umilitor. Am fost o vaca. N-am nicio scuza. Nu stiu de ce alte femei si-ar dori sa fie vaci frecvent.

  26. Norina, nu faceam apel la cunostintele tale despre intimitatea altora. Ci la date publice, care ne plaseaza intr-un loc fruntas la numarul de avorturi raportat la populatie in UE. La studii privind educatia sexuala a femeilor in Romania.

    Unul facut anul trecut concluziona ca 48% nu folosesc prezervativ, 56% nu folosesc anticonceptionale.

    Da, metodele contraceptive nu sunt infailibile. Dar asta nu explica numarul fabulos de avorturi pe care-l avem.

  27. Eu tot nu inteleg de tot timpul contraceptia pare cumva in slujba femeii. Toata lumea blameaza femeia ca a ajuns la avort, insa nimeni nu arata un deget acuzator si asupra barbatului care a lasat femeia insarcinata. Barbatii umbla liberi si isi fac de cap si doar femeia trebuie sa traga matza de coada. Daca barbatii ar fi mai maturi si si-ar asuma mai coerent paternitatea, numarul de avorturi ar scadea dramatic. Parerea mea. Dar cum barbatii sunt… f#te si du-te… well…

  28. Iar avortul pana una-alta este o procedura medicala. Mi se pare firesc sa faca obiectul dezbaterii.

    Nu orice discutie despre avort inseamna un atac la dreptul femeii de a-l face. Orice e chestionabil, inclusiv avortul. Chiar as vrea sa se vorbeasca mai mult. Sa se mediatizeze riscurile pe care le presupune. Poate asa se sperie si femeile alea care cred ca e contraceptie de urgenta.

    Macar in cadrul unor campanii de awareness. Evident, nu alea desfasurate de organizatiile pro-life.

  29. Ela, mi-ai adus aminte ca trebuia sa-i spun o vorba, doua si lui Cucurigu.

    Cucurigu, mon cher, daca avortul e crima, si barbatul care nu vrea sarcina sau care nu vrea sa-si asume responsabilitatea e complice la ea.

    Asa ca mai usor cu pianul vinovatiilor pe scari.

  30. Irina, avortul, ala efectuat in cabinetul doctorului (si nu la vraciul din sat) cu toate conditiile de igiena respectate, este, daca nu stiai, una dintre cele mai sigure proceduri medicale. Din numarul fabulos de femei care au facut avort in aceste conditii arata-mi tu, din datele alea publice pe care n-am avut curiozitatea sa le consult, cate au suferit complicatii, cate au murit. A fost vreun caz, sa zicem, in ultimii 10 ani?
    Repet, daca sunt respectate toate masurile de igiena si siguranta si indicatiile post-avort ale doctorului, avortul e la fel de sigur ca scoaterea unei masele.
    Cel mai mare risc pe care il comporta este infertilitatea. Which is something to think about.

    O sa debitez si eu platitudini: cred ca discutia despre avort este futila, cred ca mai important ar fi, ca sa scada numarul \’\’fabulos\’\’ de avorturi, sa introducem \’\’educatia sexuala\’\’ ca materie. Cel putin in liceu.

    Unde sa se vorbeasca, printre altele, si despre riscurile avortului. Alea reale. Nu inchipuite.

  31. De fapt, problema e mult mai complexa decat atat:

    – se ajunge la avort, cu usurinta, la adolscenta pentru ca:

    1. educatia sexuala in familie cam lipseste. Parintii – in general – nu vorbesc cu copiii (fete sau baieti) despre pericolele sexului. Adolescentii considera ca \’vai, ce cool, am facut sex\’ si acum sunt mai tare decat toti din liceu, si nu constientizeaza viata pe care o pot genera;
    2. in scoli, educatia sexuala lipseste cam cu desavarsire, si daca e facuta, e facuta de niste frustrati sexual care mai mult blameaza decat te invata de bine (la noi a fost o ora de educatie sexuala tinuta de diriga la dirigentie si era ideea ca vai cat e de rau, dar fara prea multe explicatii);
    3. media. si aici am spus tot. daca, atata timp, cand deschizi orice ziar si vezi ca vai, uite cat e de cool cutare ca a facut sex in mare, in masina, in debara… si ca a avut atatea femei… normal ca tinerii iau ca model ca cu cat mai mult, mai liber, cu atat mai bine;
    4. lipsa unui sistem de valori. oamenii nu mai cred in iubire, in parteneriat; cred in sex, am marcat-o si pe asta, hai next… barbatii nu se intereseaza de protectie ca oricum, ca nu raman ei insarcinati. si oricum, asa cum zicea cineva mai sus, ei nu fac sex cu o punga.

    Cum vad eu rezolvarea – desi, rezolvare, e mult spus – problemelor…
    – cum chestia cu insarcinatul e mai mult bafta femeii – aici, natura nu e corecta, dar hai, sa zicem…
    1. femeile trebuie sa selecteze mai bine barbatii cu care ies si fac sex. Daca il vezi bine ca e un pierde-vara… un dandy, mai bine da-i cu flit. Sau te protejezi, tu ca femeie. Ca daca te lasi in grija lui, sigur se ajunge la avort;
    2. femeile nu au incredere in ele. Daca personajul le zice ca le paraseste daca nu se culca cu ele… vai, ele cedeaza, ca se supara Maria Sa, barbatul. Ca sa vezi, ce mare necaz;
    3. nu mi se pare normal sa iti incepi viata sexuala la varste fragede, liceu etc. pentru ca nu esti suficient de pregatit emotional si material sa sustii o familie si un copil.

    Daca ar fi sa fiu putin rautacioasa… pe femeie o intereseaza mai putin unde vine \”flood-ul\”… de asta, ar putea pune cu usurinta piciorul in prag. Adica, oricum, ca femeie, nu ai o placere deosebita daca \”flood-ul\” vine in interior. \”Flood-ul\” lui, problema lui. 😀 Daca vrea carne vie… sa faca vasectomie. Si atunci s-a rezolvat everything… 😀

    Povara contraceptiei trebuie purtata de amandoi partenerii, in mod egal. Totodata, trebuie avute in vedere niste metode care nu pericliteaza sanatatea nici unuia dintre parteneri. Adica, pastilele contraceptive, chiar fac rau. Sunt hormoni. Si se iau zilnic. Si iti dau totul peste cap.

    A face dragoste este cel mai frumos lucru in lumea asta insa numai daca ai si o maturitate, sa fii constient la ce te expui.

    A face avort ca metoda de contraceptie, este o mare prostie. Pentru ca impactul fizic si emotional e imens. Se poate ajunge cu usurinta si la infertilitate.

    Ce ar fi daca, dpdv legal, si barbatii ar fi serios trasi la raspundere pentru aparitia unei sarcini. Daca femeia decide sa pastreze sarcina – chiar daca ei nu-s casatoriti si personajul nu vrea sa mai auda – … ar fi minunat daca ar fi niste legi care sa il oblige pe tata la plata cheltuielilor de crestere si intretinere copil pana cand acesta intra in serviciu. Sunt convinsa ca barbatii nu s-ar mai culca asa, oricum si cu oricine. Ca toata lumea vorbeste, arunca vina, insa toti sufera cand sunt loviti in portofel. Sa vad eu atunci care dintre barbati se mai arunca asa, cu capul inainte, la sex neprotejat.

  32. Si la infertilitate via avort nu se ajunge – din cunostintele mele, care pot fi gresite, recunosc -decat daca faci o infectie…O infectie care poate fi evitata daca pacienta si doctorul respecta protocolul.

  33. Avortul nu trebuie interzis prin lege. E o prostie colosala.

    Un copil nu are nu numai dreptul la viata. Are dreptul la timpul tau, la sustinere, la iubire, la atentie si grija in fiecare zi si ora si minut. Si toate astea costa si bani.

    Daca tu faci un copil la 17, 18 ani – s-au atunci cand nu esti capabil sa ii oferi toate lucrurile la care are dreptul – cam nasol. Pentru ca va fi un copil nefericit, si mai tarziu un adult cu handicapuri emotionale. Un copil care nu se simte iubit si care este abuzat va fi un adult cu probleme mari emotionale.

    Vina de a face un avort este o vina comuna. Amandoi au participat la actul sexual. Amandoi sunt vinovati. Nu doar femeia. Daca un barbat are impresia ca el nu e vinovat, se inseala. Pana la urma, copilul lui este omorat. Dar barbatii sunt cam imuni la chestiile astea. Daca ei nu sunt martori la sange, unelte, instrumente medicale… vina nu prea exista.

    Toata lumea vrea placere. Insa nimeni nu vrea sa auda reversul medaliei. Cu alta cuvinte, responsabilitate = zero.

    Si da, avortul poate duce si la infertilitate.

  34. Norina, nu stiu statistici privind numarul de decesuri. Nu la noi. Dar esti optimista daca tu chiar crezi ca n-a fost niciunul in ultimii 10 ani. Cat despre complicatii, stiu personal cazuri. Si nu, n-au fost la vraciul din sat. Dar sunt sigura ca poti gasi si statistici.

    Alea or fi platitudini, dar asta nu le face mai putin adevarate.

    Nu stiu care atitudine este mai paguboasa. A mea, care vrea mai multa constientizare a riscurilor si o viata mai sanatoasa pentru femei (nu, chiureta nu e sanatate), mai putin traumatizanta (fizic si psihic) sau a ta, care, la orice discutie despre avort, te inflamezi de parca ar vrea cineva sa-l interzica.

    Sa-l interzici e una. Sa sustii sus si tare ca e la fel cu o extractie de masea e alta. Si, s-avem pardon, e aberatie. Stiu femei care au nevoie de terapie post avort. Dupa un implant dentar, nu.

    Poti ironiza cat vrei fabulosul numar. Ramane insa o realitate. In 2012, daca nu ma insel, la 1000 de nasteri, au fost vreo 700 de avorturi.

  35. @ Ela

    Exista contracepive farmaceutice pentru barbati. Nu sunt produse si comercilizate la scara larga pentru ca nu exista cerere pentru ele si un studiu de prin SUA arata ca barbatii nu le-ar folosi.

    RISUG/VasalGel consists of injecting a polymer gel, styrene maleic anhydride in dimethyl sulfoxide, into the vas deferens. The polymer has a positive charge, and when negatively charged sperm pass through the vas deferens, the charge differential severely damages the sperm.[5] A second injection washes out the substance and restores fertility. As of 2011, RISUG is in Phase III of human testing in India and has been patented in India, China, Bangladesh and the United States.

    Inhibition of chromatin remodeling by binding to a pocket on BRDT has been shown to produce reversible sterility in male mice.[23] JQ1, a selective BRDT inhibitor which acts in this manner, is currently under development as a non-hormonal male contraceptive drug. It effectively blocks the production of sperm by the testes, and lacks the adverse effects of previously researched hormonal contraceptives for men.[24]

    Immunocontraception targeting sperm antigens has been found to be effective in male primates.[25]

    One goal of research is to develop a male oral contraceptive, a male contraceptive that can be taken in pill form by mouth, similar to the existing oral contraceptive pill for women.[26]

    Calcium channel blockers such as nifedipine may cause reversible infertility by altering the lipid metabolism of sperm so that they are not able to fertilize an egg.[27] Recent Research at Israel\’s Bar-Ilan University show that as of June 2010, such a pill may be five years away. Testing it on mice has been found to be effective, with no side effects.[28]

    A compound that interferes with the vitamin A pathway has been shown to render male mice sterile for the course of the treatment without affecting libido. Once taken off the compound, the mice continued to make sperm. The mechanism of action includes blocking the conversion of vitamin A into its active form retinoic acid which binds to retinoic receptors which is needed to initiate sperm production.[29][30] This can be done, for instance, by blocking an aldehyde dehydrogenase called RALDH3 (ALDH1A2), which converts retinaldehyde into retionic acid in testes. Past attempts to do this failed because the blocking compounds were not sufficiently specific and also blocked other aldehyde dehydrogenases, such as those responsible for the alcohol metabolism, causing serious side effects.[31] Another way is blocking retionic receptors themselves, although it can also have serious side effects.[29]

    Adjudin, a non-toxic analog of lonidamine has been shown to cause reversible infertility in rats.[32] The drug disrupts the junctions between nurse cells (Sertoli cells) in the testes and forming spermatids. The sperm are released prematurely and never become functional gametes. A new targeted delivery mechanism has made Adjudin much more effective.[33]

    Gamendazole, a derivative of lonidamine, shows semi-reversible infertility in rats. The mechanism of action is thought to be disruption of Sertoli cell function, resulting in decreased levels of inhibin B.[34]

    Multiple male hormonal contraceptive protocols have been developed. One is a combination protocol, involving injections of Depo-Provera to prevent spermatogenesis, combined with the topical application of testosterone gel to provide hormonal support.[35][36] Another is a monthly injection of testosterone undecanoate, which recently performed very well in a Phase III trial in China.[37][38]

    Research has been performed on interference with the maturation of sperm in the epididymis.[39][40]

    Phenoxybenzamine has been found to block ejaculation, which gives it the potential to be an effective contraceptive. Studies have found that the quality of the semen is unaffected and the results are reversible by simply discontinuing the treatment.[41]

    Silodosin, an α1-adrenoceptor antagonist with high uroselectivity, has been shown to completely block ejaculation in human males while permitting the sensation of orgasm.

    Trestolone is an anabolic steroid that has been shown to significantly reduce sperm count.

  36. Ca tablou general, exista multa manip***re in tabara pro-life. Care va picta mereu tabloul in negru sumbru-sumbru.

    Dar nici tabara pro-choice nu e lipsita de falsificari atunci cand foloseste mult prea mult roz.

    Sigur, iti trebuie putina luciditate sa vezi si sa accepti asta.

  37. Irina, crezi ca eu aberez?

    The health risks of abortion depend on whether the procedure is performed safely or unsafely. The World Health Organization defines unsafe abortions as those performed by unskilled individuals, with hazardous equipment, or in unsanitary facilities.[47] Legal abortions performed in the developed world are among the safest procedures in medicine.[1][48] In the US, the risk of maternal death from abortion is 0.6 per 100,000 procedures, making abortion about 14 times safer than childbirth (8.8 maternal deaths per 100,000 live births).[49][50] The risk of abortion-related mortality increases with gestational age, but remains lower than that of childbirth through at least 21 weeks\’ gestation.[51][52][53]

    Vacuum aspiration in the first trimester is the safest method of surgical abortion, and can be performed in a primary care office, abortion clinic, or hospital. Complications are rare and can include uterine perforation, pelvic infection, and retained products of conception requiring a second procedure to evacuate.[54] Preventive antibiotics (such as doxycycline or metronidazole) are typically given before elective abortion,[55] as they are believed to substantially reduce the risk of postoperative uterine infection.[37][56] Complications after second-trimester abortion are similar to those after first-trimester abortion, and depend somewhat on the method chosen.

    There is little difference in terms of safety and efficacy between medical abortion using a combined regimen of mifepristone and misoprostol and surgical abortion (vacuum aspiration) in early first trimester abortions up to 9 weeks gestation.[28] Medical abortion using the prostaglandin analog misoprostol alone is less effective and more painful than medical abortion using a combined regimen of mifepristone and misoprostol or surgical abortion.[57][58]

    Some purported risks of abortion are promoted primarily by anti-abortion groups, but lack scientific support.[59] For example, the question of a link between induced abortion and breast cancer has been investigated extensively. Major medical and scientific bodies (including the World Health Organization, the US National Cancer Institute, the American Cancer Society, the Royal College of Obstetricians and Gynaecologists and the American Congress of Obstetricians and Gynecologists) have concluded that abortion does not cause breast cancer,[60] although such a link continues to be promoted by anti-abortion groups.[59]

    Similarly, current scientific evidence indicates that induced abortion does not cause mental-health problems.[61][62] The American Psychological Association has concluded that a single abortion is not a threat to women\’s mental health, and that women are no more likely to have mental-health problems after a first-trimester abortion than after carrying an unwanted pregnancy to term.[63][64] Abortions performed after the first trimester because of fetal abnormalities are not thought to cause mental-health problems.[65] Some proposed negative psychological effects of abortion have been referred to by anti-abortion advocates as a separate condition called \”post-abortion syndrome\”, which is not recognized by any medical or psychological organization.[66]

  38. @ Norina

    \”Exista contracepive farmaceutice pentru barbati. Nu sunt produse si comercilizate la scara larga pentru ca nu exista cerere pentru ele si un studiu de prin SUA arata ca barbatii nu le-ar folosi.\”

    —-

    Faptul ca ei nu le folosesc nu ma obliga pe mine, ca femeie, sa accept lucrul acesta. Pana la urma, eu am un barbat, nu o statistica intreaga. Statistica are marele pacat ca arata trendul insa cazurile primare le scoate din schema.

    Daca eu mananc 2 pui si tu nu mananci niciun pui, in medie… fiecare dintre noi a mancat cate un pui.

    Pana la urma, ca individ, iau decizii care ma privesc pe mine, indiferent de ce statistici sunt pe lumea asta.

    Daca personajul nu vrea sa ia parte la protectia sexuala, atunci FLIT. Mare branza. Parca s-au terminat barbatii de pe lumea asta.

  39. Asculta, Irina, asculta:

    AVORTUL ESTE DE 14 ORI MAI SIGUR DECAT NASTEREA ! O, wow !

    Legal abortions performed in the developed world are among the safest procedures in medicine.[1][48] In the US, the risk of maternal death from abortion is 0.6 per 100,000 procedures, making abortion about 14 times safer than childbirth

  40. Ela, si acum, daca el nu recunoaste singur copilul, il poti da in judecate si, cu ajutorul unui test adn, poti pretinde pensie alimentara.
    Legal, pot fi obligati sa-si asume paternitatea. Moral, e mai complicat. 🙂

  41. Norina, da, asa spune tabara pro choice.
    (nu ca ar insemna ceva chestia aia)

    Cauta in tabara cealalta si vei gasi o alta gogomanie.
    Adevarul e la mijloc, ca de obicei.

    Norina, diferenta intre noi e ca mie-mi repugna propaganda din orice parte ar veni. Tie, aparent, nu.

  42. POATE (si acum chiar m-am inflamat putin de aceea va las) ar trebui sa vorbim mai putin despre avort, mai mult despre importanta educatiei sexuale in scoli, si mai mult despre importanta inaspririi legilor si controalelor privind siguranta si conditiile de igiena in cabinetele providerilor de avort.

    Daca nu,, hai s-o ardem retrograd si cretin pe aceeasi nota \”Avortul e crima, ai omorat un sufletel. O sa arzi in iad!\’\’. Si asa sporim si numarul de femei cu tulburari psihice post-avort.

    Va las, fetelor, ca azi noapte l-am visat pe Maximus (no joke) repetand intruna la urechea mea

    \”\’Esti penibila, esti penibila, esti penibila, lasa-neeee, lasa-neeeee, lasa-neeee\’\’.

  43. Norina, n-a ars-o nimeni cretinoid cu avortul e crima si blabla.

    Din contra, am tot incercat sa scot discutia din haurile de pe marginea drumului.

    Hau e si ala cu interzicea avortului, dar si cel cu avortul nu produce traume, e sigur ca o extractie de masea etc etc.

    Numai ca esti prea ”biased” ca sa vezi asta.

  44. Da. Mai sigur decat nasterea dpdv al riscurilor asupra sanatatii fizice.
    Si psihic, te-ai gandit vreodata ce poate simti o femeie obligata sa duca sarcina la termen? Poate o adolescenta confuza, poate o femeie cu probleme medicale, poate o victima a unui viol?

    Nu. Cand e vorba de avort, nu sunt doar \’\’bias\’\’. Sunt fanatica. Atat de fanatica incat sunt capabila sa asasinez politicienii care ar semna o lege anti-avort.

    Eu si fanaticii religosi, stiu! Fiecare isi are nasul. Nasul lor sunt eu.

  45. Norina, tu cu cine te certi acum?
    Ce vrei? De ce anume vrei sa ma convingi? Care e scopul discutiei asteia?

    Cine a pomenit pe aici de obligat femei sa duca sarcina la termen?

    Ma mai auzi sau e mult mai confortabil dupa baricada aia de unde arunci cu afirmatii cu mare potential de soc emotional, cu sau fara legatura in toata lumea?

    Eu una pun punct aici discutiei cu tine. Nu de alta, dar semeni prea mult cu inamicii tai, aia cu arsul in iad.

  46. Norina, Cucurigu apare imediat daca mimam noi doua niste miscari lascive. Imaginatia lui e debordanta cand vine vorba de noi. Pacat ca nu mai sunt blonda. Tematica ar fi fost \”Opposites attract\”.

  47. Irina, platitudini cu sensul de truisme. Bune, rele, ele sunt niste adevaruri.
    Dana, Cucurigu e programat. Apare numai la anumite cuvinte cheie. Io-s mai haotica. Apar tot timpul. Just to beat him to the punch.

    Dana, vreau sa-mi demonstrezi ca avortul e crima.
    Cu cuvintele tale, de ce avortul e crima?

  48. Ti-am spus deja, Norina. Cand se ia viata unei fiinte umane de catre alta fiinta umana, actul se numeste CRIMA. Acum, sigur, daca juridic vorbind avortul nu e legiferat drept crima, asta nu-nseamna ca pentru mine n-ar fi asa. N-am treaba cu religia, nu ma gandesc la Iad si alte cele, ci strict uman vorbind, daca mama m-ar fi avortat cu 34 ani in urma, eu nu ti-as mai fi putut tasta acum pentru ca eram MOARTA, da? Nu vie, ci omorata prematur de mama, tata, medic, in cardasie. Imi pare rau ca te dezamagesc, dar , dupa mine, asa stau lucrurile. Este si motivul pentru care, vorba bunicii, aproape ca as fi mancat si-un cacat numai sa nu ajung sa fac avort. Pentru ca puneam capat unei vieti de om. Eu, in primul rand, ca potentiala mama.

    Ai cel mai bun raspuns aici.

    http://www.youtube.com/watch?v=CPWWEPPaRZI

  49. Dana, o sa-ti scriu un reply dar nu acum. Cuvintele tale au a starnit un zbor haotic de ganduri cotcodacitoare in capul meu si nu reusesc sa le ordonez intr-un stol in forma de idee.
    Si am primit si un mesaj pe telefon chiar acum, cand imi suflecasem manecile imaginatiei sa-ti scriu, si nu-mi mai sta capul decat la EL.
    Ma crezi ca de trei zile n-am iesit din casa?
    Am chiulit si de la cursuri si am o gramada de recuperat.
    Dar sunt depresiva cu patalama de la medic si am momente cand singurul lucru care ma desparte de o sticla buna de infuzie cu multe grade de alcool (sau o lama) e comentatul. Aici, pe mess, pe facebook, numai sa cometez, sa ma pierd, sa uit de mine.

    Si blestematul asta de mesaj de pe telefon m-a readus la realitate.

    Asa ca-ti raspund, dar alta data.

    Ma duc sa vad daca oi reusi sa-mi deznod parul nepieptanat de 3 zile si sa-mi caut ceva curat de imbracat (toate hainele mele sunt intr-n maldar cat cel de la Glina, la baie).

    Dar in seara asta trebuie sa ies chiar daca singurele lucruri suficient de curate incat sa-mi acopar partile intime sunt niste frunze de ficus.
    Asa ca-ti raspund alta data.

  50. Norina, imi pare rau sa citesc asta. Stii ceva? Da-o naibii de replica, n-o mai da, da-l incolo si de subiect, articol, flu, facebook, net. Fa-te frumoasa si iesi in oras!

    Stiu prin ce treci, vorbim fix aceeasi limba, la capitolul asta. Eu am starea asta de 2 luni si ma lupt cu mine insami sa fiu iar om. Precis apare Cucurigu si ne ia la ture! :)) Presimt.

    Esti frumoasa, esti desteapta, esti tanara, esti sanatoasa si, mai presus de toate, esti femeie si vei deveni mama. Si vei fi o mama puternica. Fa orice sa iesi din starea asta si bucura-te de anii tai frumosi. Si eu as iesi acum, dar unde sa ies de una singura, la anii mei? Doar sa casc gura prin mall, dar neavand bani, mai rau imi fac. Asa ca mi-am facut un ceai verde, am intrerupt aspiratul casei sa-ti raspund ca ma ardea :))) si apoi ma bag in cada intru relaxare totala. Sper ca nu si vesnica . 😀

    P.S. Nu ai voie sa mai scrii, fa-ti seara frumoasa cum poti. Trage de tine sa poti. Meriti sa fii fericita.

  51. Dana, esti un om atat de cald. Simt ca tie as putea sa-ti spun totul fara sa judeci.

    Problema cu depresia nu-i de nefericire. Ca nu stiu cine debordeaza de fericire in fiecare zi. Problema cu depresia e de atacuri de panica (am senzatia brusca ca nu mai pot respira), cand anticorpii mei incep sa-mi atace organele (in special tiroida, cica tot pe sistem nervos), cand creierul meu imi livreaza noaptea numai cosmaruri cu necuratul, gandaci, serpi si tsunami-uri, trezindu-ma din ora in ora si fiindu-mi frica sa ma culc la loc, cand am stari groaznice de anxietate, cand nu pot sa inghit (ramanandu-mi mancarea in gat), cand nu pot sa mananc deloc si incep sa arat ca subnutritii din Africa, cand (din cauza unor antidepresive date de un psihiatru) mananc prea mult, si ajung sa arat ca o femeie insarcinata, cand plang din senin, cand ajung la tahicardie, puls 140 cu aritmii cardiace desi nu sunt nici nervoasa, nici nu depun efort fizic. Si sa te tii. Cand ai pulsul atata si inima nu-ti mai bate regulat, sa te tii. E iadul pe pamant. Prefer orice durere, oricat de atroce decar aritmiile acelea. Si cand incep sa-mi amintesc chestii din trecut. Intamplari oribile, franturi de conversatii, oameni, eu in anumite ipostaze umilitoare. Si atunci imi vine sa iau o lama si sa-mi tai venele. O data am sectionat vena de la incheietura, cat sa tasneasca niste sange. Eram furioasa pe mine. Si am dat cu cutterul direct in vena, de mai multe ori, tare. Cand am vazut sangele siroind pe mana, cald si rosu, pana la cot, apoi pe covor,mi s-a facut frica. Furia s-a transformat in groaza. Nu-mi imaginam ca o sa curga atata sange. M-am napustit afara din apartament si am batut cu pumnii in prima usa pe care am nimerit-o, urland. Vecinul a chemat salvarea.

    Asta a fost anul trecut, in vara.

    M-au trimis la psiholog.

    \’\’Ce s-a intamplat?\’\’

    \’\’Nimic\’\’

    \’\’Pai cum nimic, nu ajungi asa fara sa se intmaple nimic. Ceva a declansat toata starea asta si trebuie sa ajungem la acel ceva si sa-l scoatem la suprafata\’\’.
    N-am fost capabila sa-I spun nimic.

    Pe la 19 ani, eram intr-o relatie cu tipul asta. Dumnezeule, ma chinuia in fel si chip. Ma batea, ma incuia in baie, ma umilea de fata cu prietenii lui, saruta alte femei de fata cu mine, ma dadea afara din casa in miez de noapte. Si, ce era mai grav, nu eram dependenta fiananciar de el, aveam banutii mei, puteam oricand sa-l parasesc. Dar nu voiam Nu reuseam. Nu-l iubeam, deloc, il detestam chiar, dar nu puteam sa stau fara el.

    Fara el eram eu cu monstrul din mine: depresia. Care statea la panda. Cu el nu ma mai gandeam sa-mi tai venele. Eram prea ocupata sa ma cert cu el. Si certandu-ma cu el fentam gandul sinuciderii.

    Si singuratatea era inspaimantatoare. Singuratatea era ca un mormant. Cu el, cu palme cu tot, cu umilinte, macar simteam ca traiesc.

    Am ramas insarcinata. Luam pastile de depresie. Si eram si alcoolica. Cateodata le combinam si incepeam sa aiurez. Imi placea senzatia. Aiuram ore in sir si ma simteam happy.
    Am ciclu neregulat, Cateodata vine si la 2 luni.
    Nici prin cap nu mi-a trecut ca eram. Purtam si sterilet.
    Am banuit cand la o ecografie abdominala pentru o problema medicala doctorita imi spune: \’\’Aveti ceva in uter.\’\’ Eu, ingrozita \’\’Sunt insarcinata?\’
    Ea, foarte sigura pe ea \’\’ Nu, nu e un chist, se mai intampla\’\’.
    A doua zi mi-am cumparat 4 teste de sarcina, toate negative. M-am dus si la ginecolog, ecografie, aceeasi concluzie \’\’E un chist\’\’.
    Eee, ca sa vezi cat de prosti sunt doctorii din Romania. Chistul ala era un bebe.

    M-am culcat pe ureche asteptanad ciclul meu neregulat, gandindu-ma ca e un chist \’\’care se resoarbe\’\’, am continuat tratamentul cu antidepresive si intr-o dimineata ma trezesc ca am greturi. Maa, sa fie !
    Si niste sani de toata frumusetea care credeam ca-s durerosi si umflati ca trambiteaza sosirea marelui red flood. Dar in dimineata aia m-am privit goala in oglinda si mi-am zis \’\’Hello, Nicoleta Luciu\’\’.

    Am dat fuga la marmacie, Iar teste, Toate pozitive. Doua linii, doua linii, doua linii.
    Am facut programare la avort.
    Ce sa iasa de copilul ala? Il hranisem timp de 2 luni si cateva saptamani numai cu fenobarbital si alcool!

    Doctorul mi-a zis sa nu am contact sexual timp de nush cate saptamani.
    Dar dragul meu prieten m-a violat din a treia seara.

    Si am continuat relatia cu el multe luni dupa aceea desi nu mai suportam sa fac sex. Ma durea orice contact sexual. Nu ma mai excitam deloc. Era vaginul meu uscat uscat. Mi-era scarba de mine. Mi-era scarba de el.

    Stateam cu picioarele departate si asteptam sa termine. Nu participam. Nu-l mangaiam, nu-l sarutam, nici macar nu ma lubrifiam. Ma holbam la fata lui, observandu-i expresiile. El nu ma privea. Se uita oriunde numai la fata mea nu. Se mangaia singur pe sfarcuri.

    Apoi am inceput sa-mi bat joc de el in timpul actului. Il maimutaream, ii imitam batjocoritor gemetele, il intrebam \’\’A intrat, ca nu simt nimic?\’\’ pe la jumatatea actului.

    Cateodata se enerva, isi pierdea erectia si ma lua la palme si injurii. Dar nici palmele nu ma mai dureau.
    Intr-o dimineata i-am pus tot tubul de laxative din alea puternice in cafea. Puteam sa-l omor, iti dai seama.
    S-a kkt tot drumul spre serviciu. M-a sunat disperat sa-mi spuna ca e bolnav, ca el crede ca a facut o toxiinfectie alimentara de la pizza aia de aseara si ca e in drum spre spital.
    Am inceput sa rad isteric. Nu mai rasesem…da\’ ce? Rasesem vreodata? Poate in copilarie, inainte sa fiu constienta de drama maica-mii si de monstrul numit tata.

    Dupa sesiunea de ras l-am sunat.

    \’\’Esti un idiot, ti-am pus laxative in cafea si tu nici nu le-ai simtit gustul\’\’.

    \’\’esti o *****, cand o sa vin acasa o sa te ***** de ****** ce esti, ******ordinara, o sa te joc in picioare, o sa te distrug, *****, ******\’\’

    Mi-am facut bagajele rapid si am fugit de la el.

    Definitiv.

    O zi, doua, trei, patru. Minune! Nu-mi mai era dor de el. Nu mai simteam nevoia, aproape organica, de a-l suna, de a fi cu el.

    In schimb el ma suna non-stop. Venea la usa mea. Imi lasa mesaje siropoase \’\’Hai ca te iert\’\’ sau mai dure \’\’Stii ca tot la mine o sa te intorci. Dar daca nu te intorci acum, maine nu te mai primesc\’\’.
    Ca sa nu deschid usa si sa dau nas in nas cu el, am fugit la mama. N-am dormit la ea, ca taica-miu nu vorbeste cu mine. Am dormit la o verisoara.
    Cand m-am intors aveam un mesaj pe telefon de la el: \’\’Daca nu te intorci la mine am sa arat filmulete alea tuturor cunoscutilor tai si le voi descarca pe internet, sa te vada toata lumea\’\’.

    Filmuletele in cauza le facuse el cand eu eram prea beata sa-mi dau seama ca nu-i o idee buna sa fiu filmata cand stau in pozitii si sug chestii. Porno in toata regula. Si acum ma ameninta ca le va arata tuturor prietenilor si le va descarca pe site-uri porno.

    Apoi l-am cunoscut pe Kasim. Adevaratul Kasim
    Faceam videochat. Ma simteam mai bine, inima nu o mai lua razna, invatasem sa-mi controlez teribilele atacuri de panica.
    Castigam bine. Haine, posete, iesiri in oras.
    Viata chiar era frumoasa.
    Si cunosc un tip. Nu Kasim. Partenerul de afaceri al lui Kasim.
    Ies eu cu tipul asta insipid si cam stupid de cateva ori in oras si apoi ma invita de Revelion la munte. La Pestera. Acolo mai multe cupluri. Printre care si Kasim, insotit de o tanara blonda blonda, inalta, ce mai, un fel de Bianca Dragusanu mai naturala. Si tot la fel de proasta. Tzi Tzen Ceai, caci asa ii spuneau baietii. Toti shtabi cu bani si fite. Toti cu ochii pe mine ca pe butelie. I was the new thing in town, you see.

    Si in ziua Revelionului fetele se duc sa-si faca siesta prin camere. Baietii (toti peste 30 de ani) se duc la un gratar si o berica in foisorul hotelului. In afara de parterul meu care, dupa o partida plictisitoare de sex, adormise la mine-n brate. Zambea in somn ca un bebelus

    Eu n-aveam somn. M-am imbracat si m-am dus pe afara. Era o zi friguroasa, insorita, si totul era alb in jurul meu. Alb cu sclipiri de diamante. Ma simteam ca intr-o poveste.
    M-am intins in zapada si am privit cerul.
    Senin, albastru. M-am gandit \’\’De cate ori sunt trista sa nu uit sa te privesc. Si de cate ori te privesc sa-mi dau seama cat de neinsemnate imi sunt suferintele\’\’.
    Si ma aud strigata de voci masculine. Baietii, you see, ceva mai incolo, in varf de deal, la gratar. Veseli nevoie mare. Mi-am dat seama ca erau beti. M-am ridicat hotarata sa ma intorc in hotel. Dar vocile lor devenisera disperate. Unul a iesit din foisor si se grabea spre mine. \’\’Vino putin\’\’ strigau ceilalti.

    Jesus, nu stiam cum sa strabat mai repede distanta pana la usa hotelului.

    Cel care se apropia mi-a zis sa vin putin ca baietii vor sa ma cunoasca mai bine si ca nu e politicos sa fug de ei, asa, ca o salbatica.

    M-a luat de mana si m-a tarat pana acolo.
    Acolo vreo 8,9 barbati cu obrajii rosii de la vin si ochii veseli si mici.
    Eu ma uitam in podea, pe vremea aia eram destul de timida. Si ma trezesc intre ei, ca Iisus in cina cea de taina. Toti imi puneau intrebari. Eu raspundeam monosilabic. Unii imi turnau vin sau tuica, altii ma serveau cu mici si carnati. \’\’Hai mai bea\’\’ dupa ce terminan un pahar.Si mie imi placea sa beau, stii, mai ales cand eram crispata si timorata.
    Singurul care nu participa la toata aceasta debandada era Kasim. Ma privea curios, dar detasat si oarecum critic. Mi-am dat seama ca el era singurul de la masa aceea care nu bause.
    \’\’Lasa-ti fata in pace\’\’ l-am auzit spunandu-le, mai in gluma, mai in serios, la un moment dat.

    Faceau misto de prietenul meu. Sigur, isi permiteau, erau prietenii lui la o adica.
    Apoi au inceput sa faca glume cu tenta sexuala la adresa mea.
    M-am cam enervat, m-am ridicat sa plec. Eram pe o banca lunga, la perete, in fata unei mese de lemn masiv si nu ma lasau sa trec de ei. Ma apucau de maini, ma trageau in jos. Si atunci m-am urcat pe masa, am calcat in castroanele si strachinile cu friptura si carnati, am varsat si nitcaiva pahare de vin.
    Seara, la petrecere, eram asezati cu totii la o masa lunga, dreptunghiulara. Kasim, pe partea opusa, cu mandra. Aia toata numai fite.
    M-a privit, l-am privit, mi-a facut cu ochiul. Dar nu asa, cu substrat sexual, golaneste, cum o fac unii barbati, ci strengareste, jucaus, ca si cum ar fi zis \’\’Stiu ce-ai facut, dar ramane intre noi\’\’. Apoi la dans. El nu dansa. Blonda, Tzi tzen Ceai, dansa tot timpul. Era in centrul atentiei.
    Aflasem de la fete ca Kasim e libanez, are nush ce afaceri, sta de mult timp in Bucuresti, si vine la munte de fiecare data cu alta femeie. Cu asta, ultima, venise de 3 ori, deci-comentau ele- era ceva mai serioasa treaba.
    La 12 noaptea, toata lumea bot in bot cu paharele de sampanie in mana. Eu bot in bot cu pretenul. Kasim bot in bot cu gagica-sa. Nush de ce, exact in secunda in care ma sarutam cu astalalt, il cautam cu privirea pe el.
    El, in aceeasi secunda, ma cauta cu privirea pe mine.Era cu fata spre mine -intamplare?- si ma privea. Si, bot in bot cu aia, ma priveste direct in ochi, pervers. Dar ce privire perversa. Eu, bot in bot cu asta, incep sa-l sarut cu patima, frantuzeste, privind la Kasim. Isi muta rapid privirea de la mine la ea, si zambeste, aproape involuntar, vinovat, strengareste, amuzat, ca pentru ea, cand era, de fapt, din cauza acelui scurt, dar electrizant schimb de priviri.
    Apoi petrecerea isi reia cursul, cu zbenguiala si bautura. Toata seara i-am evitat privirea.
    A treia zi, micul dejun, apoi ne indreptam cu totii, mici si mari, spre partie.
    Eu nu stiam sa schiez asa ca eram singura din grup care exersa de zor pe baby-ski, mini-partia pentru incepatori. Prietenul meu a stat ce a stat cu mine, explicandu-mi, ajutandu-ma, inavatandu-ma cum sa-mi tin picioarele, cum sa-mi pastrez echilibrul, cum sa cad ca sa nu ma ranesc, cum sa pun frana.
    Dupa care s-a dus sa faca o tura pe partia pentru profesionisti cu barbatii din grup. Pe Kasim il tot privisem cum facuse deja vreo 4 ture, coborand in viteza, punand frane mai ceva ca la pro sport si urcand inapoi cu teleski-ul.
    Si ramanand singura pe baby-ski, incep sa prind miscarile si sa nu mai cad la fiecare coborare.
    Si aud o voce ironica \’\’Vai, dar ce bine schiezi, o adevarata profesionista\’\’. Kasim. In spatele meu, nu stiu cum ajunsese acolo.
    \’\’ De cand schiezi?\’\’
    \’\’De astazi\’\’

    El, cu aceeasi voce ironica cu inflexiuni excitante, atingadu-ma cu batul \’\’Nu-ti tii bine picioarele cand cobori, trebuie sa le flexezi mai mult, sa-ti lasi centrul de greutate in fata\’\’.

    I-am spus ca obosisem, ca nu sunt sportiva si ca probabil n-o sa invat niciodata sa schiez, asa cum n-am invatat sa inot, si ca as prefera sa beau un vin fiert si sa stau la o masuta.

    Si cateva minute mai tarziu eram amandoi la o masuta rotunda, savurand un vin fiert cu scortisoara. N-am intrebat de blonda, observasem ca venise singur la ski (ce convenabil pentru mine).

    Si brusc ma intreaba : \’\’Ce-a fost privirea aia din timpul sarutului?\’\’

    Eu, speriata, incurcata, intreb: \’\’Nu stiu, tu sa-mi spui, ce-a fost?\’\’

    El zambeste strengareste, jucaus, ma priveste lung, analizandu-ma.

    Si hop scoate telefonul.
    \’
    Sta cu un deget pe taste, asteptand, prividu-ma intrebator, in tacere.

    Sa-i dau nmarul oare, oare asta vrea?
    Si incep sa silabisesc.

    Dupa ce-l noteaza, se ridica de la masuta.
    \’\’Vezi ca-ti vine prietenul, eu maine dimineata plec, te sun cand ajungi in Bucuresti ca stiu ca mai stai 3 zile\’\’.
    Am simtit ca-mi sta inima. Nu pentru ca-mi venea bf-ul, ci pentru ca auzisem ‘’te sun cand ajungi in Bucuresti’’.

    Apoi, seara, in timp ce eram cu totii la masa, Kasim, la 2 metri mai incolo, imi trimite mesaj pe telefon

    ‘’Am uitat sa te intreb: e serioasa treaba intre tine si el?’’

    I-am raspuns tot prin sms: ‘’Mai conteaza?’’.
    Cateva minute mai tarziu, iarasi, mesaj: ‘’ Hai sa facem o plimbare cu masina prin padure, doar noi doi’’
    Avea un jeep. Era 8 seara. Eu cu gagicul, el cu a lui.

    Eu: ‘’Si cum ne explicam absenta?’’

    El : ‘’Vino dupa 20 de minute. Te astept la masina’’.
    Si se ridica. Si iese. Blonda lui era angrenata intr-o conversatie cu alte blonde.

    Prietenul meu era langa mine.
    Ce dracu sa fac? Muream sa fiu singura cu el. Dar cum sa spun, unde sa spun ca ma duc?
    Mai astept putin si ma decid sa-i spun ca ma duc la masaj. N-o sa vina dupa mine la beauty-spa.
    Ma duc in camera sa-mi iau haina. Alerg pe scari, dus-intors, intr-o stare febrila. Apoi ies din hotel, in aerul rece de afara.

    Caut cu privirea masina. Era pornita, scoasa din parcare. Coborase cu ea la baza pantei. Alerg spre masina. Intru. Inauntru intuneric, muzica. Si el. Cu o mana pe volan, cealalta pe schimbator. Mirosea atat de bine. Ma privea zambind, cu aceeasi privire perversa din timpul sarutului cu blonda. Pornim. Ca sa sparg tacerea il intreb: ‘’Incotro’’. Imi raspunde in engleza: ‘’To the moon and back’’. Cu aceleasi inflexiuni excitante. Pornim pe un drumeag printre brazi. In timp ce ne afundam in padure, mi se face frica. Daca e vreun nebun? Daca ma violeaza? Cel de-al doilea gand imi da fiori de placere.
    Ascultam muzica in timp ce inaintam incet. Prince – Purple rain, Geoge Michael – A different corner, apoi melodia ‘’Slave to love’’. Nu vorbim. Ne privim doar. L-as privi intruna. E asa frumos cu ochii lui negrii, patrunzatori, luminosi, fierbinti.
    Intinde o mana sa ia un CD din torpedoul din fata mea. Ma atinge ‘’accidental’’. Wow! Electrizant. Sunt deja excitata. Asa, doar din priviri si o scurta atingere. What the fuck is wrong with me?
    Pune alte melodii. De data asta e Budha Bar ‘’Trail of Down’’. Cea mai sexuala melodie pe care am ascultat-o vreodata.

    Opreste masina. Stinge farurile. Se face intneric bezna. Suntem luminati doar de lumina albastra de la CD-rom.
    ‘’ Nu ti-e frica ca pot sa-ti fac ceva rau?’’

    Ii raspund cu o voce sugrumata: ‘’Oo, ba da, dar….’’si ma opresc. Dar ce? Ce sa-i raspund? Ca nici nu-mi mai pasa daca imi face ceva rau? Ca vreau soar sa-l ating, sa-l respir, sa ma joc cu degetele pe fata lui, sa ma pierd in privirea lui? Poate sa-mi faca orice. Nu-mi pasa.
    Ma priveste cercetator. Curios. Amuzat, parca. Parca ar vrea sa-mi memoreze fiecare trasatura a fetei.
    Nu vorbim. Dar, Dana, nici nu mai era nevoie de cuvinte. Nu ma saruta. Nu ma atinge. Ma intind in scaun ca o pisica, atat de relaxata, in largul meu si de fericita ma simt. El se apleaca peste mine si-mi lasa scaunul pe spate. Exista Dumnezeu. Toata suferinta aia n-a existat decat sa apreciez acest divin moment, gandesc.
    Din cateva incercari esuate, reuseste sa intoarca masina si ne inapoiem la hotel. Fara vorbe. Fara sarut.

    Cand cobor din masina imi spune : ‘’Deja mi-e dor de tine’’. Si fug. Fug in hotel. Dar nu ating pamantul. Sufletul meu, in care n-am crezut pana atunci, a prins aripi si ma poarta pe deasupra pamantului.

    Unde ai fost? Toti se uita la mine. Toti de la masa. Prietenul meu e nervos. Hilfe, bun prieten cu Kasim, observa : ‘’Si Kasim lipseste. L-ai ascuns in camera?’’. Blonda imi arunca sageti otrivite din priviri.
    Iti spun, imi venea sa-mi sap o groapa si sa ma ascund in ea.
    A doua zi prietenul meu, suparat nevoie mare, si pe mine, dar si pe Kasim, ma aduce inapoi in Bucuresti.
    Seara ma suna Kasim. ‘’Hai sa iesim ’’.
    ‘’Unde’’
    Si iesim. Peste tot. Mancam la un restaurant libanez,sporovaim ca si cum ne-am cunoaste de o viata, vedem un film, apoi mergem sa mancam din nou la Grizzli, pentru ca mie mi s-a facut pofta de o pizza si pizza lor e foarte gustoasa.
    Apoi ma invita la el. O casa superba. O sufragerie imensa cu bar, semineu, canapele din piele.
    Face focul in semineu si stinge lumina.
    Dansam. Ma serveste cu vin. Beau vin, dar am grija sa nu ma imbat. Dar ma cam matolesc.
    Si incep sa dansez de una singura ca paharul de vin in mana, rasucindu-ma prin camera. El sta pe fotoliu si ma priveste.
    Apoi ma opresc brusc si-i fac semn sa vina cu degetul. Se ridica, ma prinde de mijloc. Il sarut. Imi mangaie sanii cu toata palma. E demential. Totul. Si acolo, pe covor, ca in filme, cu trupurile mangaiate de lumina focului din semineu, facem dragoste. Caci ceea ce faceam eu cu el nu se poate numi sex. Ci dragoste. Ceva ce nu facusem niciodata pana atunci. Se poate spune ca el m-a dezvirginat.
    Dupa o luna de relatie ma mut la el.
    Dupa doua incepem sa ne certam. El era totusi musulman, si avea mentalitatea unui musulman, dincolo de pojghita educatiei occidentale.
    In primul rand nu cunostea conceptul de fidelitate.
    Cand se supara pe mine se intalnea cu Tzi Tzen Ceai. Care ma ura de moarte. Si altele.
    Eu nu cedam. Imi placea sa castig orice ‘’batalie’’ cu el. Am refuzat sa port hijab.
    El voia sa renunt la hainele provocatoare. Eu nu-l ascultam.
    Ne certam pe diferite teme: Dumnezeu, religie, feminism, ca nu fusesem virgina si multe altele
    Cateodata il scoteam din minti si-mi tragea cate o palma pe care imediat o regreta.
    Niciodata dura.
    Apoi si-a dorit copil. Eu nu voiam copil. Il voiam doar pe el si nu eram gata sa-i impart afectiunea cu nimeni. Eram narcisista, dominatoare, patimasa, violenta si posesiva.
    Certurile s-au intetit. A trecut un an de relatie, intraseram in al doilea.
    Ne-am certat rau intr-o zi.
    Mi-a zis sa plec ca nu mai vrea sa fie cu mine. M-am mutat intr-un apartament de doua camere detinut tot de el. Si tot el ma finanta, chiar daca eram despartiti.

    Dupa doua luni am cedat psihic. El era plecat in Danemarca. Eu…eram innebunita de dor. Si…ca proasta m-am culcat cu unul. As vrea sa cred ca nu-i adevarat. Dar am facut-o, daca iti vine sa crezi, tot din dor de Kasim. Am inchis ochii si mi-am imaginat ca e el.

    Apoi Kasim s-a intors si am plecat intr-o excursie prin Europa. La Paris a fost cel mai frumos. Discutia dintre mine si el de acolo am redat-o aici, pe flu.ro.
    Toata discutiile dintre mine si mine (caci Kasim de aici sunt tot eu, Abramburicu s-a prins de faza, ca si Max) de pe flu au existat in realitate intre mine si Kasim. Fara spectatori. Iar alte discutii sunt din imaginatia mea. Lucruri pe care nu i le-am spus si pe care as fi vrut sa I le spun.
    Le-am rememorat aici pentru a retrai senzatiile. Pentru a simti, prin oameni ca tine, care m-au crezut, ca Kasim mai este in prezent in viata mea. Dar nu mai este.
    Dupa excursia prin Europa a descoperit un mail de la tampitul cu care mi-o trasesem in perioada cat am stat separati. In care ala scria ceva de genul ‘’Mi-e dor de sanii tai, mi-e dor sa fiu intre picioarele tale’’. Idiotul!
    Si eu pe Kasim nu-l pot minti. Am recunoscut. N-am sa uit privirea aia, Dana. Privirea lui in care eu am murit atunci si acolo. N-a spus nimic. A plecat. A stat plecat pana cand m-am mutat din casa lui.

    El citea flu.ro. Era site-ul lui. Eu doar l-am parazitat ca sa-i arat, daca inca mai citeste, ca nu pot si nu voi trai fara el.

    Stiu suna a nebunie curata ce am facut eu pe aici. Si probabil e.
    Dar el mi-a schimbat viata. M-a structurat ca om.

    Nu mai stiu nimic de el. Am aflat ca a plecat din tara. Vine doar pentru afacerile de aici, dar traieste in alta parte. Nu stiu unde e. Cum sa ajung la el. Si-a schimbat telefonul, adresele de mail. Hilfe, prietenului lui cel mai bun, mi-a zis sa-l las in pace ultima data cand l-am contactat sa-l intreb de Kasim.
    Si ultimele cuvinte ale lui Hilfe au fost :\’\’Unele lucruri nu mai pot fi reparate\’\’.

  52. Acum e randul meu sa cer ragaz penrtu replica. Sunt fara cuvinte…Tot ce pot spune e sa-i dai dracului pe toti (inclusiv pe mine) si sa te gandesti doar la tine. Fii egoista!

  53. Am sperat ca printre cei care citesc e si el. De cateva ori, cand imi raspundeau unii si altii speram sa fie el. La un moment dat am crezut ca Cucuriu e el. But no. Nici nu cred ca mai citeste desi citea zilnic flu.ro-ul cand era acasa. Cred ca, atunci cand si-a dat seama ca eu sunt comentatoarea care arunca cu vitriol in Max, a renuntat sa mai citeasca site-ul. E foarte ciudat cum el m-a inselat de atatea ori si eu l-am iertat, iar eu o fac o data, la disperare, la betie, de dorul lui, intr-un moment in care eu chiar credeam ca totul se sfarsise, si el imi intoarce spatele definitiv.
    Crezi ca un barbat care iubeste cu adevarat o femeie o paraseste pentru atata lucru ca inselatul, mai ales cand si el se stie cu roiul de muste pe caciula?

  54. Norina, nu, nu cred ca avea de ce sa se supere la modul asta, Kasim. Pentru ca el te- a inselat de-a rupt in timpul relatiei, nu ca tine, in perioada de separare.

    Eu, daca eram barbat, nu te lasam sa-mi scapi asa usor. :)) Pentru ca ce ai tu bun si frumos, depaseste cu mult infimul rau si urat din tine. 🙂

  55. O auzi cum tipa? Ii simti durerea, disperarea? Hm, imagineaza-ti ca a fost obligata sa duca sarcina aia la termen. E femeie sau animal? Ca daca-i animal atunci poti spune ca avortul e crima. Dar daca e femeie nu poti spune asta. Pentru ca e un om cu drepturi. Ca si fetusul. Si nu inteleg de ce dreptul la viata al unui fetus trebuie sa anuleze drepturile fundamentale ale unui om nascut (helllo, femeia!)
    Nu e crima. Fetusul nici n-are sistemul nervos format. Inima incepe sa bata de-abia dupa 6 saptamani de sarcina. Sistemul nervos se dezvolta mult mai tarziu. N-are constiinta. Deci nu e inca om. Are potentialul sa devina un om daca o serie de conditii sunt indeplinite.

    Tu-mi spui ca te detasezi de religie. Dar mai sus vorbesti de sufletul fetusului.
    SUFLETUL este o notiune religioasa. Nu stiintifica. Religia si-a pus amprenta asupra gandirii tale.

    Tu spui ca daca mama ta te avorta tu nu mai erai acum aici, sa ma asculti ca o prietena buna (apropo, daca vii prin Bucuresti, poate iesim ca fetele prin oras).

    Dar si eu pot sa spun ca daca mama refuza sa faca sex cu tata (desi ma indoiesc ca actul sexual in urma caruia am rezultat a fost consensual) exact in clipa aia eu nu mai existam acum. E asta crima? Refuzul femeii de a face sex?

    Consimtamantul la sex nu-i totuna cu consimtamantul la graviditate si maternitate.

    Ca asa am face sex numai pentru reproducere.
    Am vrut doar doi copii si i-am facut, am terminat-o cu sexul, traim ca fratii.

    Stiu, un spermie si un ovul luate separat nu sunt acelasi lucru cu un embrion.
    Dar nici un fetus de pana-n 3 luni nu e acelasi lucru cu un om constient, pe deplin format.

    Fetusii sunt pretiosi pentru ca au potentialul sa devina oameni.

    Dar si ovulul si spermatozoidul au potentialul asta. Deci, din perspectiva asta, daca noi, femeile, refuzam sa ne dam ovulul la fecundat lunar, devenim criminale.

    Zigotul e format din ovul si spermatozoid.

    Stii filmul Strigatul Mut, pe care-l folosesc propagandistii in campania lor anti-alegere?

    E facatura. Fetusul din film n-are 3 luni. E mai maricel. Cand doctorul il arata pe ecran cum incepe sa se frichineasca si sa se zbata, chipurile ca simte pericolul si atingerea aspiratorului, de fapt imaginea este data pe fast-forward ca miscarile sa fie rapide, bruste si convulsive si creeze contrast cu miscarile de dinainte. Sa para ca fetsul ala chiar simte pericolul. Stai linistita: fast-forward pe imagine does not equal fetus simtitor.

    Gura aia cascata pe care o arata doctorul cu fata de sarlatan, e de fapt spatiul dintre bartie si piept. Culmea! Fetusul, desi mai mare de trei luni (cum pretind ei) nu striga cand este avortat. Pentru ca nu simte durerea, pericolul, nefiind constient.

    Imaginele magnifice cu fetusi avortati vehiculate de activistii pro-life sunt menite sa faca apel la emotiile omului. Nu la ratiunea lui.

    P.S.

    N-am avut un tata. Adica am avut, dar nu se poate numi tata. In Kasim l-am gasit. Nu ma inteege gresit, reusea sa ma excite din priviri si o faceam peste tot, nu numai acasa: in masina, prin bai de restaurante (in excursia prin Europa), in lift (de cateva ori), in zapada la munte, in mare noaptea, pe plaja, pe und ene prindea pe acolo imi dadeam jos chilotii.

    Dar dincolo de sex, el era ca un tatic.
    De aceea aveam curajul sa-i spun multe, sa gresesc fata de el, pentru ca eram convinsa ca iubirea lui era neconditionata si ca ma va ierta de fiecare data. Si ma ierta. M-a iertat pentru multe.

    Hilfe mi-a zis ca ce n-a putut Kasim sa ierte a fost minciuna. Faptul ca i-am ascuns acel lucru, ca daca n-ar fi descoperit mail-ul (el stia parolele la mailu meu, iar mie nu mi-a dat prin cap ca prostovanul ala o sa-mi trimita mail-uri porcoase) n-ar fi aflat niciodata.
    Acum poate Hilfe minte.
    Dar tind sa cred ca asa e.
    Ar fi trebui sa-i spun din clipa in care m-am dus sa-l iau de la aeroport.
    Imi ierta orice, mai putin minciuna.

    Gata, asta-i ultimul meu coment.

  56. Rectificare: Medical community

    Many members of the medical community were critical of the film, describing it as misleading and deceptive. Richard Berkowitz, professor of obstetrics and gynecology at Mount Sinai Medical Center, described the film as \”factually misleading and unfair\”.[4] John Hobbins of the Yale School of Medicine called the film\’s use of special effects deceptive, a form of \”technical flimflam.\” He pointed out that the film of the ultrasound is initially run at slow speed, but that it is sped up when surgical instruments are introduced to give the impression that \”the fetus is thrashing about in alarm.\” Hobbins questioned the titular \”scream\”, noting that \”the fetus spends lots of time with its mouth open\”, that the \”scream\” may have been a yawn, and also that \”mouth\” identified on the blurry ultrasound in the film may in fact have been the space between the fetal chin and chest.[4]

    Fetal development experts argued that, contrary to Nathanson\’s assertion in the film, a fetus cannot perceive danger or make purposeful movements. David Bodian, a neurobiologist at Johns Hopkins School of Medicine, stated that doctors had no evidence that a twelve-week-old fetus could feel pain, but noted the possibility of a reflex movement by a fetus in response to external stimuli such as surgical instruments. The size of the ultrasound image and of the fetus model used was also misleading, appearing to show a fetus the size of a full-term baby, while in actuality a twelve-week-old fetus is under two inches long.[4]

  57. \”Fetusii sunt pretiosi pentru ca au potentialul sa devina oameni.\”

    papusa,fetusii sunt oameni. de ce? pai fiindca detin adn-ul uman. acelasi adn pe care-l au si la 50 de ani. adn-ul,de la conceptie pana la moarte,ramane in principiu neschimbat.

    deci e simplu: tot ce are adn uman e om. restul sunt detalii ( cum ar fi stadiile diferite ale omului).
    cand esti embrion nu esti constient si cand ai 80 de ani nu poti fugi ca unul de 15 ani. ei si?

  58. Spermatozoidul are ADN uman, la fel ca si ovulul.

    Te bagi in discutii aiurea. Eu am inteles ca ai inteligenta unui viezure si nu ai decat niscaiva argumnete cu care jonglezi dar LASA-MA !
    Esti un misogin pe care eu personal l-as scuipta intre ochi.

    E vorba de un corp plus uter care apartin doar femeii, nu si embrionului.

    Daca ea nu vrea sa-si dea acordul sa-l gazguiasca care-i problema ta? De ce ar trebui fortata atat timp cat uterul ala e doar al ei si nu proprietate comunala?
    Atat timp cat moral este ca numai ea sa decida daca vrea sa treaca prin asta:

  59. Tu esti un misogin care vrea sa le forteze pe femei la sarcina cu ca tine el la toti embrionii fara creier pe care chiar corpul femeii ii poate elimina natural (si Dumnezeu avorteaza intr-un an cati fetusi au avortat m***rile romance in 100 de ani).

    Ci pentru ca ii place sa le vada pe femei chinuindu-se.

    Te credeam inteligent dar acum vad ca neuronii tai nu-si prea dau mana sa sustina idei
    CREIER PATRAT!

    Prosti prosti prosti!

  60. Reper, are cineva voie sa-ti organele cu forta ca sa i le doneze unui om pe moarte? Ca ala tot adn uman are, si pe deasupra e om, adica are constiinta, ca asta separa oamenii de laptuci.
    Si totusi, de ce n-are dreptul statul sa te supuna fortata la operatie si sa-ti ia un rinichi, in schimb femeie ar trebui obligata sa incubeze?

    Pentru ca asa vor imbecilii ca tine!
    Hai, mai lasa-ma dreacu, opreste-te cand esti deja penibil.

  61. Norina, avortul e legal. Pana la urma ce te nemultumeste? Evident, femeia are dreptul sa gazduiasca sau nu fetusul in uterul sau. Dar fetusul ala e fiinta umana, nu vreun vierme! Are sange, are gene umane, aparat circulator, activitate cardiaca inca din saptamanile 5-6 de sarcina.

    De ce te superi? Ca nu putem fi de acord cu tine? Se intrerupe o viata, acolo. O viata in faza ei incipienta gazduita, da, in uterul unei femei. Dar asta e rolul uterului. De-asta avem noi uter si nu barbatii. Biologic, noi suntem concepute sa tinem o sarcina. Evident, in 2013, avem dreptul sa alegem daca vrem sau nu \” sa gazduim\” acel fetus.

    Eu iti respect opinia, mi-o respect si pe-a mea, atunci unde e problema? 🙂

  62. Filmuletul ala e cat se poate de irelevant. NU TOATE FEMEILE URLA in halul ala la nastere. Urla ea ca vaca. Sunt femei care nu scot un sunet, decat rasufla greu si suporta durerea cu demnitate. Ea, durerea, nu se masoara neaparat in urlete isterice.

  63. Dana, hai sa nu aruncam cu piatra acum si sa nu jignim. Eu una n-am trecut prin acele dureri, dar, la cata toleranta am eu la durere, ma vad facand la fel. 😀 N-ai de unde sti.

    Ce e insa cert e ca modul in care sunt gestionate nasterile in sistemul nostru sanitar e unul defectuos. Mamele nu sunt ajutate, sunt inhibate, natura nu este lasata sa-si faca treaba, iar un act natural, firesc a ajuns sa fie tratat ca un act medical. Ceea ce n-ar trebui sa fie decat in caz de complicatii. Aici da, ar fi multe de discutat.

  64. Oh, Dana, te mai iau si pe alta parte. A facut unu accident. E in coma profunda. Doctorii nu-i mai dau nicio sansa. Depinde de aparate cum fetusul depinde de trupul mamei.
    Rudele au voie sa decida sa-l decupleze de la aparate. Daca n-are rude doctorii a dreptul asta. De ce? E un om acolo, are adn uman.

    Si fetusul e in aceeasi stare ca comatosul. Sistemul nervos nu i s-a dezvoltat inca. Primul lucru care se dezvolta sunt tesuturile. De aceea il vezi tu cu manute si degetele si nari si gene. Tot cam din perioada aia barbatii isi iau sfarcurile. Apoi inima, ca sa pompeze sange prin tesuturi. Mai tarziu creierul, in forma primara.

    Dar, spre deosebire de comatos, fetusul are POTENTIALUL sa devina intr-o buna zi un om constient.
    Pai acelasi potential il au ovulul si spermatozoidul. Care au material genetic uman, nu de crocodil.

    Sa zicem ca fetusul ala nu mai creste. Stagneaza la 4 saptamani de la conceptie. Nu moare. Pur si simplu ramane asa si poate trai asa pe viata, in uterul mamei.

    Ai striga ca avortarea lui e tot crima?
    NU? Pai de ce, e o fiinta umana chit ca nu va ajunge niciodata sa mearga pe doua picioare

    Da? Pai si cum, sa stea asa cu el in burtica o viata intreaga?

  65. Cat despre rolul uterului, dat de la Tata Domnu (cu penis, cum nu stiai, pana si Dumnezeu este sexuat).
    Cacat! Eu il folosesc ca sa transport cocaina.

    Asa cum manutele tale nu sunt create pentru tastat. Ci pentru mers, in prima faza si mai tarziu, pe scara evolutiei pentru apucat hrana

    Nu pentru tastat sau pictat.

  66. Irina, lasa conditiile din spitale. Pot sa am si mai usoara sarcina si nastere, tot nu se justifica daca nu am vrut copilul. Dar ia sa mai vina colegul tau, Mihai, sa ne mai ceara sa ne justificam de ce nu suntem mame. Pentru ca asta-i mentalitatea romanului. \’\’Sunteti femei sa faceti copii\’\’. Nu, suntem femei (hence oameni cu drepturi asupra propriului corp) sa avortam fetusi cand nu-i vrem in corpul nostru !!

    But the fact that it’s asked at all suggests that the grey area extends to the inside of women’s bodies, furring up our wombs: does this muscular chamber really belong to the individual it is a part of, or maybe it’s some kind of communal property that can justifiably be enlisted in the service of future citizen propagation? So much discussion about the ethics of termination proceeds from the assumption that women must justify their refusal to be pregnant, as if their bodies weren’t their own to decide what to do with.

    The assumption that women are a resource runs unthinkingly deep. Take the comments of Health Secretary Jeremy Hunt (who incidentally would like the abortion limit to be drastically reduced) that the UK needs to learn from the “reverence and respect for older people in Asian culture” in order to tackle loneliness among the elderly. The tending, the cleaning, the caring implied by such “reverence and respect” is all unpaid work done largely by women: of the 5.78 million unpaid carers recorded on the last census, the majority are women. And this doesn’t even take account of the fact that when caring is paid, it is generally done by women, badly paid, and viewed as unskilled.

    I suspect there’s a logic in this, and it goes something like this: women are supposed to care, so why should they be compensated for doing what ought to be in their nature? Women as individuals are fuzzed out, the lines of their individual wants and needs blurred into the grey area of “duty”. After centuries of being treated as lesser creatures, women have substance now, at least formally in the law and in politics. But we’re still waiting for the fog to fall away completely and show women as people in themselves, rather than as things which others are more or less entitled to make use of. Beyond the grey area, our lives begin

  67. Asta deosebeste femeia de catea. Vointa, constiinta, libertatea, dreptul de proprietate asupra uterului.
    Daca statul controleaza aceste decizii pentru ea, inseamna ca o tratateaza ca pe un animal, ca pe un cadavru.

  68. Norina, te intreb iar cu cine te certi.
    Comentariul meu se adresa Danei. Si nu avea nicio legatura cu riposta ta.
    Eu, da, ma refeream la modul in care este perceputa nasterea in societatea actuala.

    NASTEREA, DA? Pentru acele femei care decid sa aiba copii. Si care trebuie ajutate, nu intimidate, hartuite, tratate ca vite in spitale.

    Si apropo, pe cat de aberanta e aia cu ”sunteti femei ca sa faceti copii”, pe atat e de aberanta si afirmatia ta ”suntem femei ca sa avortam fetusi cand nu-i vrem in corpul nostru!”. Nu cred ca o femeie care n-are copii e mai putin femeie, dupa cum nu cred ca una care face avort e mai mult femeie decat una care crede ca n-ar trebui sa faca asta.

    Trist daca astea ne definesc.

  69. \’\’suntem femei ca sa avortam fetusi cand nu-i vrem in corpul nostru!”

    Exact.

    FEMÉIE, femei, s. f. 1. Persoană adultă de sex feminin

    Persoana.

    \’\’Aşadar, atunci când spunem că PERSOANA este self-owner, pentru că ea are în proprietate corpul său în mod natural[6], nu formulăm o afirmaţie normativă, ci consemnăm o stare de fapt. Nu spunem că fiecare om trebuie să îşi aparţină sieşi, ci că omul este proprietarul natural al raţiunii şi corpului lui, iar lucrurile nu pot sta altfel. Negarea acestui adevăr este, în sine, contradictorie: cel angajat în argumentare îşi asumă, în mod necesar, proprietatea asupra corzilor sale vocale şi libertatea de a-şi exprima ideile. În plus, el însuşi recunoaşte aceleaşi drepturi celorlalţi, de vreme ce aşteaptă ca aceştia să participe la discuţie prin expunerea propriilor teorii. Absenţa dreptului de auto-posesie este deopotrivă ilegitimă şi aberantă. Două alternative ar fi posibile în această ipoteză în care individul nu este self-owner.

    Verisoara mea nu putea sa faca copii. Se lupta sa ramana gravida chiar in perioada in care eu faceam avortul.
    I-am povestit de el si n-a vorbit cu mine 2 luni.

    Apoi a ramas insarcinata cu al doilea copil. Nu si l-a dorit. Avea si niste probleme cu coloana si nu s-a protejat pentru ca stia ca ramane greu. Dar iata ca ramas la 2 ani dupa fetita.

    Si s-a programat la avort. M-a chemat la ea. Plangea. M-a intrebat daca e bine ce face (ea e credincioasa). Nu-si dorea copilul pentru ca nici nu statea prea bine cu sanatatea, se cam certa cu sotul, era tot timpul obosita si surmenata, si cea mica era neascultatoare, dificila si rasfatata.

    Si ea ma intreba pe mine daca e corect ce va face.
    Si eu i-am spus ca e decizia ei. Apoi i-am detaliat cum a fost la mine. Ce-am simtit dupa aceea.
    Si m-a apucat plansul. Desi eu plangeam din alte motive, nu pentru ca-mi amintisem de avort.
    A anulat programarea chiar atunci.

    7 luni mai tarziu a facut un baiat.

    Nu-l iubeste. Are grija de el ca o mama constiincioasa. Dar eu i-am observat raceala fata de copil. Dupa fetita e innebunita (pentru ca si-a dorit-o) dupa baiat nu. Si intr-o zi am intrebat daca-l iubeste. Si raspunsul a fost da, dar zambetul vinovat a dat-o de gol.

    Si a inceput sa planga. Mi-a zis ca e iadul pe pamant cu cei doi copii si cu barbati-su. Cand unul doarme, dupa ce l-a leganat o ora pe picioare, se trezeste celalalt. Trebuie sa stea numai cu biberonul si castroanele de mancare dupa ei. Nu doarme mai mult de 4 ore pe noapte ca ala mic are colici si cea mare se trezeste cand urla ala mic. Trebuie sa stea tot timpl cu cel mic in brate ca s-a invatat asa si fetita e geloasa si face nazbatii ca sa-i atraga atentia.
    Barbati-su n-o ajuta la treburile casnice. Ca, deh, e barbatul in casa, aspiratotul il emasculeaza. Desi castiga amandoi la fel. Nu-si permite o bona. Are o soacra care vine sa mai stea cu copiii. Dar chiar si asa, greul tot pe ea cade.

    Mie mi s-a parut distrusa. Arata mai rau decat aratam eu cand stateam pe podea inconjurata de sticlute cu vodka, intr-un colt al camerei mele.

    Unde era fericirea materna? Implinirea la care viseaza (sau, potrivit colegului tau, ar trebui sa viseze toate femeile?) si fara de care femeile sunt nefericite, incomplete, nenaturale? De parca familia este o obligatie sociala si nu o optiune personala si orice alegere ai face in sfera asta trebuie sa ti-o justifici in fata poporului Cand lucrezi la flu.ro si depasesti un dead-line trebuie sa dai explicatii. Dar nu si pentru \’\’renuntarea\’\’ la maternitate. Nu poti sa renunti la ceva ce nu ai nici macar in formula de vis, dorinta, plan. Pentru ca uterele au un singur sef: femeia. Nu societatea, nu biserica, nu legile, nu statul.

    Tot ce-am vazut acolo era o femeie daramata psihic, care a avut destula incredere in mine sa-si scoata masca de femeie implinita si fericita.

    Mi-a zis ca daca ar veni cineva si i-ar lua cel de-al doilea copil s-ar bucura in sufletul ei.

    Mi-a zis ca-i vine sa fuga in lume.

    Mi-a zis ca sunt rare, din ce in ce mai rare clipele cand e fericita. Mi-a zis ca-i e dor de perioada de dinainte de scutece si verighete, cand pleca cu gasca la munte si era o femeie libera.
    Mi-a zis ca regreta ca s-a casatorit.
    Si toate astea plangand spasmodic.

    Ca mai sunt momente amuzante cand fetita ei poceste cate un cuvant nou sau face o pozna haioasa, dar ca ea este prea deprimata si obosita sa o mai savureze ca toti ceilalti.

    Wow! Deci asta e marea implinire maternala, fericirea fericirilor, scopul suprem al fiecarei femei: doi copii smiorcaiti si un barbatel care-i zice cand isi tine proprul fiu in brate : \’\’Tot eu sa-l tin, pai cine-i mama?\’

  70. Uterul, bun comunal.

    În primul rând, este vorba de alternativa în care Crusoe este pro-prietarul lui Vineri. Acesta din urmă devine sclavul şi obiectul exploatării lui Crusoe, care poate dispune după bunul plac de corpul lui Vineri şi de bunurile rezultate din munca acestuia. Un asemenea sistem de exploatare socială se bazează pe existenţa a două clase de oameni: una exploatatoare şi alta exploatată, considerată inferioară, subumană. Însă existenţa a două clase distincte de oameni indică necesitatea aplicării de reguli distincte pentru fiecare. Iar un sistem social divizat nu poate respecta criteriul uni-versalităţii naturii umane şi, în consecinţă, nu poate fi instituţionalizat ca lege[7].

    În al doilea rând, este vorba de alternativa instaurării unui sistem de proprietate colectivă, prin care fiecare individ are drepturi egale şi ne-exclusive asupra tuturor celorlalţi oameni şi asupra tuturor bunurilor existente. Acest caz de „comunism universal”, deşi respectă criteriul univer-salităţii, nu are însă aplicabilitate practică: cum ne-am putea imagina o lume în care nimeni nu e liber să iniţieze nicio acţiune fără consimţământul prealabil al tuturor celorlalţi membri ai societăţii? Pentru fiecare acţiune, individul trebuie să obţină în prealabil acordul de la ceilalţi. Însă cum va putea cineva să obţină un asemenea acord, în măsura în care nu el este nici măcar proprietarul corpului său şi, implicit, al corzilor sale vocale?[8] E limpede că nimeni nu ar putea face nimic, ceea ce ar duce iminent la dispariţia umanităţii. Iar dacă o astfel de alternativă asupra proprietăţii atrage dezintegrarea rasei umane, atunci, scrie Rothbard (1991:62), „orice pas în acea direcţie contravine legii a ceea ce este cel mai bine pentru om şi viaţa acestuia pe pământ”.

    Teoria naturală a proprietăţii derivă, deci, din faptul incontestabil că întotdeauna corpul uman are un proprietar natural; corpul uman nu poate fi niciodată „al nimănui”, „al câtorva” sau „al tuturor”. Spre deosebire de corpul uman, toate celelalte resurse rare pot să nu fie în proprietatea cuiva. Aceste resurse devin proprietate prin aşa-numita „apropriere originară” („homesteading”), adică prin efortul cuiva de a le da o anumită întrebuinţare: „Deşi apa ce curge în fântâni este a tuturor, cine se poate îndoi că apa din ulcior nu este a aceluia care a scos-o? Munca sa a scos-o din mâinile Naturii, unde era comună şi aparţinea în mod egal tuturor copiilor ei, şi astfel el a luat-o în stăpânire. […] A-şi însuşi astfel ceea ce aparţinea tuturor în comun a fost oare un furt? Dacă un asemenea consimţământ ar fi fost necesar, omul ar fi murit de foame, indiferent cât belşug i-ar fi dăruit Dumnezeu” (Locke, 1999:69).

  71. dupa cum nu cred ca una care face avort e mai mult femeie decat una care crede ca n-ar trebui sa faca asta.

    Care crede ca n-ar trebui sa faca asta desi nu-si doreste copilul? De ce crede? Ca-i e frica de personajul imaginar din nori, care, in infinitatea de posibiliati a universului nu ne deschide decat doua usi: spre iad sau rai?

    Da, cea care face avort este mai femeie decat cea care ar vrea sa faca avort, dar din printzipii religioase, nu-l face.
    Pentru ca prima se considera om. Ce-a de-a doua animal. Pentru ca prima isi cunoaste drepturile inalienabile, fundamentale.
    Cea de-a doua nu.

    Am scris un text simplist -poate chiar stupid, dar e ceea ce cred eu, pe pagina mea de fb – pe care am sa-l redau aici:

    \’\’Drepturile nu se dau. Ca asa cred unii barbati (si femei), ca drepturile sunt oferite femeilor ca niste cadouri cu fundita roz pentru care fomeile trebuie sa fie de-a pururea recunoscatoare, si am face bine sa le aratam aceasta recunostinta redevenind prelungitoare de cratita (stiti bancul \’\’Definitia sotiei: prelungitor de cratita\’\’).

    Drepturile se iau. Cu drepturile astea te nasti, ca om. Tot ce pot face alti oameni este sa ti le incalce. Atat. Cand spunem \’\’le-am dat fomeilor drepturi\’\’ nu facem, de fapt, decat sa spunem \’\’am renuntat sa le mai incalcam femeilor drepturile lor innascute, inalienabile\’\’. Drepturile sunt alipite omului ca un membru, ca un organ. Tot ce pot face altii este sa ti-l taie, sa ti-l extirpe. Femeilor le-au fost extirpate drepturile cu care s-au nascut, timp de secole la rand. Acum barbatii moderni au renuntat – in unele regiuni de pe Terra, pentru ca in altele femeilor le sunt in continuare extirpate drepturile inca de la nastere – sa mai faca pe macelarii. Atat.

    Prin urmare nu vad de ce ar trebui sa fim recunoscatoare barbatilor?Ar trebui sa-i fiu recunoscatoare lui Gogu de la etajul 2 ca nu mai scoate puta la mine cand trec prin fata usii lui ca sa ajung la mama? Ar trebui sa-i fiu recunoscatoare trecatorului de sex masculin ca nu-mi fura geanta? Ar trebui sa-i fiu recunoscatoare sotului meu ca nu ma bate? Ar trebui sa-i fiu recunoscatoare profesorului meu ca ma primeste la ore?

    Singurul om caruia ii sunt recunoscatoare este mama mea. Ca mi-a dat viata si n-a ales sa ma avorteze. Desi era dreptul ei sa o faca.\’\’

  72. Norina, exemplul tau cu verisoara n-are nicio valabilitate. E doar un caz. Atat. Pentru el, as putea gasi zece de femei care se bucura ca n-au avortat.

    Gasesc iritanta generalizarea asta a ta. Iritanta si dornica de a convinge printr-un soi de apel la emotii. Strategie destul de joasa.

    Unele simt ca au facut alegerea buna avortand. That is a fact.

    Unele simt ca au gresit avortand. That is another fact.

    Invata sa le accepti si pe cele din a doua categorie. Si sa nu le mai spui tu cat de stupide sunt.

    Si nu, nici macar nu e musai sa fie toate credincioase.

    Chestiunea asta, a avortului, e departe de a fi una total lamurita. Accepta asta. Pentru unele embrionul ala, asa fara sistem nervos, reprezinta tot o fiinta umana. Asa cum reprezinta si cel conectat la aparate de ani de zile si cu sanse zero de recuperare. Nu poti tu dicta si nimeni nu poate cum se raporteaza ele la acel embrion.

    Si nu, femeia care face avort nu e mai femeie decat aia care nu face, chiar daca nu-si doreste copilul. Si o priveste de ce nu-l face la fel cum o priveste si pe aia care-l face. Incredibil! Adica e nasol sa-ti spuna cineva ce sa faci cu uterul tau, dar nu e sa spui tu cine-i mai femeie?

    Pricepe odata ca, asa cum societatea nu e stapana pe uterul femeilor, nici tu – sau oricine altcineva – nu le poate dicta cum sa se raporteze la ceea ce creste in el.

    Da, nu toate femeile se comporta ca-n manualele de feminism. Surpriza, soc si groaza! Acum ce facem? Le punem pe toate la stalpul rusinii?

    Da, unele au remuscari dupa avorturi. Unele traiesc depresii crunte. Unele plang ani de zile. Altele n-au nimic. Unele rasufla usurate, altele simt ca au dat o povara pe alta, mult mai grea. Cine esti tu sa le spui ca sunt mai putin femei?

  73. Femeile care nu fac avort, desi nu-si doresc un copil, nu sunt toate religioase si nu toate traiesc dupa binomul rai-iad.

    Poate nu ti-a trecut prin cap, dar sunt femei pentru care:

    1. embrionul e fiinta. Iar asta n-are legatura cu religia.

    2. crezand ca e fiinta, nu pot consimti la indepartarea lui intrucat asta, in sistemul lor de valori, e crima. Iarasi fara legatura cu religia.

    3. e un nonsens sa le spui celor care dovedesc astfel constiinta si raportarea la un sistem de principii ca sunt animale. Si, in acelasi timp, sa le ridici in slavi pe cele care actioneaza strict pentru propriul lor confort si nu conform unei ratiuni superioare . Nu ca nu ar avea tot dreptul sa actioneze si acestea din urma in conformitate cu propriul set de reguli. Asa cum am spus deja, nu-s vreo adepta a martizarilor. Dar asta nu ma impiedica sa le respect pe cele care sunt.

  74. Irina, \’\’ strict pentru propriul lor confort si nu conform unei ratiuni superioare \’\’

    Hai sa fim seriosi. Bucuria de a fi mama este supraevaluata. In realitate mamele nu sunt asa fericite. Dar n-o sa recunoasca, normal, fiindca societatea e destul de dura cu femeile care recunosc, de exemplu, ca nu si-ar da viata pentru copilul lor si ca acest copil nu e suficient ca ele sa fie fericite.
    In primul rand sentimenele pentru copilul tau sunt instinctuale, animalice, hormonale. Nimic uman sau nobil aici. Esti programata genetic sa-ti pese de el, sa simti ca nu poti sta fara el, sa-l hranesti, sa-ti fie dor de el cand e plecat, sa il ocrotesti, sa te doara cand il doare, sa simti ca te lovesti tu cand se loveste el, asa cum esti programat genetic sa dormi.
    O mama nu e cu nimic mai nobila decat o femeie care-si lasa copilul in spital (cel putin nu l-a avortat). La aia instinctele nu s-au trezit. E doar diferenta de instincte si de cel mult simtul datoriei.

    Datoria, fantoma care bantuie scafarliile femeilor. \’\’M-am maritat, vreau nu vreau trebuie sa fac sex cu el. Am ramas insarcinata, asta e, trebuie sa-mi asum responsabiliatea si sa-l pastrez. \’\’

    E ceva nobil aici?

    Nu.
    Din contra.

    Iti sacrifici sansa la fericire pentru indeplinirea datoriei.

    Nu e nimic nobil sa te sacrifici pentru altii, fie ei niste fiinte care ti-au trecut prin vagin.

    Ratiunea (motivul) femeii martir nu e cu nimic superioara ratiunii femeii care tine la confortul ei. Mama eroina versus feminista narcisista, the ego-monster.

    Actul femeii care nu avorteaza, desi nu vrea copii, care-si sacrifica timpul, wellbeingul, forma trupului (pentru care poate a tinut diete si a facut sport si operatii estetice), banii, placerea de a fuma sau a de a bea alcool, anumite hobby-uri care pot dauna fetusului and so on nu e cu nimic superior actului celei care avorteaza pentru ca vrea sa petreaca in cluburi pana la 4 dimineata , vrea sa stea sl***, sexy, sa agate barbati, sa faca sex promiscuu si sa nu o doara ceva, vreodata, mai ales sa simta cum i se rupe vaginul in doua in timpul nasterii. Si daca unii o idolatrizeaza pe prima si o demonizeaza pe a doua, EU o respect pe cea de-a doua.

    Pentru ca aici e un nonsens.

    Traim ca sa ne bucuram de viata. Asta e ratiunea suprema a vietii: fericirea. Si noi alergam cu totii dupa ea, calcand unii peste altii, punand piedici, fentand si doborand in stanga si in dreapta pentru a fi noi cei care o tinem – chiar si pentru 3 secunde- in palma. E ca la fotbal.

    Si atunci nu vad de ce o femeie ar rennta la fericirea ei pentru potentiala fericire a unui acum numai un fetus. De ce si-ar da acea fericire (pana la urma si sa nu te doara ceva e o bucurie) pentru altul.
    Si de ce chiar si tu, Irina (caci nu inteleg ce ai vrut sa zici prin \’\’ratiuni superioare\’\’) nu numai societatea, consideri ca e un gest superior celui de a alege propriul confort.

    Daca fericirea este scopul suprem pe acest pamant, si treptele pana la ea sunt sanatatea, confortul, integritatea corporala, lipsa durerii, libertatea, wellbeingul, de ce oamenii considera ca e nobil sa renunti la toate astea pentru ca fiinta din tine sa aiba si ea sansa candva sa simta si sa fie constienta de toate astea?

    De ce potentiala fericire a acestui potential om devine mai importanta decat fericirea si confortul trupesc actuale, palpabile ale unei femei (la care societatea se asteapta sa renunte)?

    De ce fericirea deja existenta trebuie sa cedeze locul unei fericiri potentiale, viitoare a unei alte persoane? Pentru ca asta e singura ratiune de trai a omului: fericirea.
    Si femeile trebuie sa renunte la ea pentru altii, sau sa o traiasca prin altii si tu consideri ca-i mai nobil asa decat sa faci avort doar pentru ca nu vrei sa renunti la orele de zbatuiala prin cluburi si hainele slutty-trashy sau pur si simplu la somnul de 8 ore pe noapte fara racnete ascutite?
    Asta o face pe aceea femeie fericita. Sa danseze prin cluburi, sa iasa in oras cu fetele, sa locuiasca singura, sa stea cu orele pe net, sa se priveasca in oglinda si sa se gaseasa frumoasa, nu diforma. Asta e fericirea pentru ea si cine esti tu sa i-o chestionezi, sa o consideri inferioara sacrificarii ei pentru un fetus?

    Si de ce se asteapta oamenii ca aceasta femeie sa renunte la lucrurile care o fac fericita pentru ca altii, fie ei fetusii din ea, sa aiba sansa sa simta ce simte ea acum, candva?

    Si de ce femeile care nu renunta la fericirea lor nu sunt considerate tot eroine?

    Femeii asteia petrecarete, care face sex cu barbati random pe care ii da afara din casa a doua zi, femeii asteia care se simte fericita ducand o viata libertina, promiscua si destrabalata ar trebui sa i se ridice o biserica, ar trebui sa se faca icoane cu chipul ei cum au facut cu cel al Feciorei Maria, pentru ca femeia asta nu renunta la fericirea ei pentru a altuia. Si nu e nimic mai nobil deca sa NU renunti la fericirea ta pentru a altuia.

    Daca toti ne-am apuca sa renuntam la fericirea noastra pentru a altora, nimeni n-ar mai fi fericit.

    Si atunci numai o anumita categorie sociala trebuie sa se sacrifice. Femeile. Cetatenii de mana a doua. Dezumanizate (e in natura omului sa caute fericirea, confortul).

    Acum ceva zile un barbat imi zicea in privat pe pagina de feminism (ca pe wall le sterg comenturile) \’\’Asta e menirea femeii, sa faca copii, sa traiasca prin ei, adevarata fericire a femeii este aceea de a fi mama. Femeile care refuza fericirea asta pentru fata Morgana a carierei si independentei financiare se amagesc singure. Se vor treci la 40 de ani singure, infertile si atunci ar da toti banii facuti pentru viata casnicei cu 3 copii\’\’.

    Casnica care altceva decat sa manance, sa doarma, sa faca sex, sa procreeze si sa aiba grija de copii nu face. Ca pisica.

    Si cu toate astea mamele pe care le cunosc eu nu sunt deloc fericite. Doar surmenate si tracasate. Dar nah, poate sunt subiectiva eu.

    Patriarhatului ii e frica ca daca femeile isi dau seama ca pot fi fericite si fara familie si copii, umanitatea ar ajunge la extinctie (si profetia biblica cu Judecata de Apoi nu s-ar mai adeveri ? )
    Asa si? Foarte bine. Ma gandesc ca decat sa se sacrifice ele pentru urmasi, mai bine ne sacrificam cu toii pentru ecosistem, ca si asa e pe duca, renuntand sa mai facem copii.

    Uite, eu nu vreau copii. Nu i-am vrut cu un barbat pe care l-am iubit …dincolo de orice ratiune, e clar ca nu-i vreau deloc si nu e chestiune de timp si \’\’maturizare\’\’.

    Oamenii o idolatrizeaza pe Fecioara Maria. Am o icoana prafuita in camera. O am de la mama si nu m-am indurat sa o arunc desi sunt atee convinsa.
    In ea Maria cu un fetus adult. Caci Iisusul adult e de dimensiunile unui fetus intr-un oval taiat in fecioara ce cred eu ca simbolizeaza uterul. I-au scos fecioarei maruntaiele si i-au pus un barbat.
    Ea e femeia martir. Fericirea ei? Sa-l aduca pe lume pe Dumnezeu. Saracul, daca pana si Dumnezeu, creatorul infinitului, cu identitate de gen masculina ( desi are sex feminin) trebuie sa treaca tot printr-un vagin….religia ortodoxa e chair sexista, dar la adresa barbatilor.

    Iti dai seama, Dumnezeu este infinitatea, si infinitatea tocmai a trecut printr-un vagin. Un nonsens, dar ce cuprinde infinitatea?

    Dar mie nu-mi ridica nimeni un soclu. Dupa chipul meu nu se face nicio icoana. Icoana femeii care, in loc de gaura ovala in pantec cu un barbat in ea, are un abdomen bronzat la solar si lucrat la sala.
    Desi si eu ma sacrific pentru ceva, indirect. Pentru ecosistem.

    Daca nu e nimic nobil in a nu renunta la confortul tau, trupesc, sufletesc, psihic, financiar, etc, pentru a aduce pe lume un copil, atunci nu e nimic nobil in a renunta la toate astea pentru ca altcineva, fiinta din tine, sa se bucure de ele intr-o buna zi.

    Caci noi nu traim ca sa traim. Noi cautam. Fericirea. Paradisul pierdut si regasit si apoi repierdut. Noi traim ca sa fim fericiti. Viata n-are rost fara fericire.

    Si nu e nimic nobil sa te sacrifici. Sa fii martir.

    Sa ma duc la razboi si sa mor spulberat de o ghiulea, pentru conducatorii care beau sampanie si mananca caviar in siguranta palatelor lor privind la harta cuceririlor teritoriale.

    MATERNITATEA NU SE JUSTIFICA DECAT ATUNCI CAND NU ESTI FERICITA FARA COPIL. CAND AI NEVOIE DE UN COPIL CA SA FII FERICITA.
    Desi si nevoia asta de copil e discutabila. Poti vrea un copil ca sa umpli niste goluri sufletesti si deci faci copilul tot din ratiuni egoiste.

    Si daca tot am ajuns la egoism. Altruismul tot egoism e. Faci bine altora pentru ca te gandesti -oricat de bogat, oricat de sanatos-ca vei ajunge si tu in situatia aia si altii te vor ajuta pe tine. Tot pentru fericirea ta ajuti pe altii.

    Sau pentru ca esti credincios. Si te gandesti ca daca ajuti alti oameni, asa cum ii place lui Dumnezeu, parceluta aia de pamant in gradina edenului se mareste pentru tine.

    Merit o icoana ca nu fac copii. Sunt un martir al ecosistemului.

  75. Si da, ok, call me stupid, dar le detest. Detest imaginea fecioarei scobite si impanate cu un pletos ce tine doua deshte in sus si-o carte in cealalta mana , si detest casnicele. Desi feminismul este despre dreptul de a alege intre cariera sau domesticitate, fara ca cineva sa te constranga intr-o directie sau alta, eu le detest. Pe femeile care fac copii din simtul datoriei. Fata de barbat, familie, Dumnezeu si popor. Si pe femeile care fac copii, in general.

    De ce le detest?
    Habar n-am. Dar asta simt. Pierdere de timp si de viata. Sa stai dupa curu\’ altuia.

  76. Norina, ”bucuria de a fi mama e supraevaluata”. Lol. De unde stii asta? Nici macar daca ai fi tu insati mama, n-ai putea spune asta ca regula general valabila. Ci, cel mult, ca maternitatea nu te-a implinit pe tine.

    Apoi, scuze ca trebuie sa sparg balonul de sapun, dar in general, cei care-si sacrifica bunastarea personala de dragul unor principii sunt cei care sunt perceputi ca supusi unei ratiuni superioare. Indiferent de sex.

    Voluntarul care nu mai sta sa se uite la filme, ci da o mana de ajutor intr-un azil de batrani, femeia care prefera sa se chinuie 9 luni de zile cu o sarcina in loc sa scape de ea in juma de ora si sa caute fericirea suprema in cluburi si haine trashy, cum zici tu, barbatul care renunta la dusul la pescuit ca sa intinda o mana de ajutor. Si nu cred ca vreunul din astia au in cap vreo recompensa la batranete sau in viata de apoi, asa cum meschin afirmi tu.

    Nu ma misca deloc elogiul egoismului pe care il practici. Esti libera sa alegi ce cale vrei, dar nu-mi spune ca asta e nobletea.

    Fireste ca nu-ti face nimeni nicio icoana. De ce ti-ar face? Cu ce schimbi tu viata celor din jur? Cu ce ajuti omenirea? Fericesti un singur om? Sorry, dar dusul tau prin cluburi nu-mi face zilele mai frumoase. Dar ala care se duce sa invete niste copii intr-un orfelinat o limba straina, ala care le arata cum se bate un cui, ala care e medic si trateaza gratuit oamenii prin nu stiu ce catun, ala, da, o face.

    Repet, e treaba ta, e dreptul tau sa alegi ce cale doresti. Dar sa pretinzi ca asta e vreun eroism e maxim tupeu. Si lipsa de respect pentru adevaratii eroi.

    Ca detesti femeile care adopta o alta cale decat a ta – e iarasi o mare porcarie. Scuzati cuvantul.

  77. @Norina

    Ti-am citit cate putin din unele comentarii pentru ca nu am avut rabdare sa-ti citesc tot ce-ai debitat. Inca nu pot sa-mi dau seama daca tu chiar gandesti asa (in acest caz nu esti sanatoasa la cap) sau doar ai facut un exercitiu sa vezi cati oameni poti enerva. Stii de ce nici o mama nu poate sa-ti recunoasca ca nu este fericita? Pentru ca dupa toata oboseala, dupa toate durerile si toata greutatea pe care o pui pe tine in timpul sarcinii etc, cand te uiti la copilul tau cum se uita la tine cand il inveti ceva si are incredere in tine 100% instinctual, uiti de tot. Pur si simplu, esti gata oricand sa o iei de la capat. Eu nu am avut instinctul matern din timpul sarcinii. cand am nascut nici nu stiam cum o sa ne descurcam cu ea. Dar am invatat sa o iubesc si acum, nu cred ca se compara cu ce as putea simti pentru altcineva. Imi pare rau ca nu o sa intelegi niciodata asta.

  78. @Ele

    Felicitari pentru fetita. Sa fie sanatoasa si norocoasa!
    Acum nu te supara si tu pe mine, n-a fost un atac la persoana ta, sunt sigura ca in ciuda greutatilor de a o creste esti fericita.

  79. Irina, draga mea Irina, care cred ca s-a cam suparat pe mine.

    \’\’bucuria de a fi mama este supraevaluata\’\’

    Da. Mamele mint ca sunt fericite. Dar studiile psihologice arata altceva:

    Now, a group of psychologists claims:

    According to the study, women with children aren\’t happier than women who don\’t have kids (and, as we said last week, usually they\’re more depressed). Young parents (under the age of 26) are way less happy than mid-20-somethings without children, and single parents aren\’t having a blast, either. \”Married parents did not differ in satisfaction or happiness from married people without children,\” the study concluded. So, uh, who is experiencing all the happiness and joy, here?

    It turns out that \”parenthood is associated with greater satisfaction and happiness only among fathers,\” and married dads at that Pent which doesn\’t surprise anyone, least of all the study\’s authors, who said the discrepancy \”is not unexpected, as the pleasures associated with parenting may be offset by the surge in responsibility and housework that arrives with motherhood.\” Ahh, perhaps.

    In that case, how can the researchers claim that children are associated with more joy than misery? Probably because all parents said they felt \”a stronger sense of meaning in life\” than did people without kids. Of course, as the researchers noted, there\’s a difference between \”the search for meaning\” and \”the presence of meaning\” — and the study didn\’t touch upon that weighty subject in the slightest.

    \”It\’s unclear whether having children gives our lives meaning, or whether kids just satisfy a preset societal idea about how we ought to be extracting meaning from our lives.\” writes GOOD\’s Amanda Hess, adding that \”it should give us pause that women report locating meaning in their lives through something that does not actually make them happy. \’What is the meaning of life?\’ and \’what is the meaning of my life?\’ are two questions that should not be so easily confused.\”

    The study\’s authors said they hoped \”people may find solace\” from their research, which makes it seem like they, too, are not immune from the idea that having children inherently gives life a purpose, regardless of data that proves otherwise.

  80. uly 5, 2012 — Does being an intense mother make women unhappy? According to a new study by Kathryn Rizzo and colleagues, from the University of Mary Washington in the US, women who believe in intensive parenting — i.e., that women are better parents than men, that mothering should be child-centred, and that children should be considered sacred and are fulfilling to parents — are more likely to have negative mental health outcomes.
    Share This:
    147

    The work is published online in Springer\’s Journal of Child and Family Studies.

    Parenting can be quite challenging and requires wide-ranging skills and expertise — a big task. Many women idealize parenthood as one of the most fulfilling experiences in life. However, some research suggests that parenting may be detrimental to mental health. For example, women have reported that taking care of their children is more stressful than being at work. There have also been suggestions that intensive parenting can result in increased stress and guilt, particularly for women. This discrepancy is known as the parenthood paradox.

    Rizzo and team looked at whether intensive parenting in particular, rather than parenting per se, was linked to increased levels of stress, depression and lower life satisfaction among 181 mothers of children under 5 years old. Using an online questionnaire, the authors measured to what extent mothers endorsed intensive parenting beliefs: mothers are the most necessary and capable parent; parents\’ happiness is derived primarily from their children; parents should always provide their children with stimulating activities that aid in their development; parenting is more difficult than working; a parent should always sacrifice their needs for the needs of the child.

    Overall, the women were satisfied with their lives but had moderate levels of stress and depression. Approximately 23 percent had symptoms of depression. Negative mental health outcomes were accounted for by women\’s endorsement of intensive parenting attitudes. When the level of family support was taken into account, those mothers who believed that women are the essential parent were less satisfied with their lives; those who believed that parenting is challenging were more stressed and depressed.

    The authors conclude: \”If intensive mothering is related to so many negative mental health outcomes, why do women do it? They may think that it makes them better mothers, so they are willing to sacrifice their own mental health to enhance their children\’s cognitive, social and emotional outcomes. In reality, intensive parenting may have the opposite effect on children from what parents intend.\”

  81. Dupa cum spuneam: femeile mint. Ele cred ca trebuie sa fie fericite si implinite, dar studiile arata altceva, Ceva ce ele n-ar recunoaste: ca femeile fara copii sunt mai fericite decat ele.

    Children do not bring happiness. In fact more often they seem to bring unhappiness. That is the conclusion of one academic study after the next — and there are so many that it makes one wonder if researchers kept trying, hoping for a different result.

    In the April edition of the online Journal of the British Psychological Association, researcher Nattavudh Powdthavee, of the University of York in Great Britain (whose own academic work concludes that there is no difference between the life satisfaction levels of parents and non-parents) summarizes the existing studies:

    Using data sets from Europe and America, numerous scholars have found some evidence that, on aggregate, parents often report statistically significantly lower levels of happiness (Alesina et al., 2004), life satisfaction (Di Tella et al., 2003), marital satisfaction (Twenge et al., 2003) and mental well-being (Clark & Oswald, 2002) compared with non-parents.

    And it is not just the years of active parenting that tamp down happiness, Powdthavee writes:

    There is also evidence that the strains associated with parenthood are not only limited to the period during which children are physically and economically dependent. For example, Glenn and McLanahan (1981) found those older parents whose children have left home report the same or slightly less happiness than non-parents of similar age and status. Thus, what these results are suggesting is something very controversial — that having children does not bring joy to our lives.

    Which leads to the seminal question — why does anyone have children in the first place? If, statistically and on average, parents are no happier, and many are less happy, then those without children, then what are all these baby showers about?

    Is it because we see others struggle, but we figure it won’t be as much of a struggle for us? Because we focus on the upside — the coos and the smiles and the little chubby cheeks? Powdthavee believes we do “delude” ourselves to an extent when choosing parenthood:

    There is a widespread belief in every human culture that children bring happiness. When people are asked to think about parenthood — either imagining future offspring or thinking about their current ones — they tend to conjure up pictures of healthy babies, handsome boys or gorgeous-looking girls who are flawless in every way. This is the case even when the prospective parents know that raising a child will be painstakingly difficult; they tend to think quite happily about parenthood, which is why most of them eventually leap into it.

    And are these rose-colored blinders somehow fitted for us by nature? There are theories about that, too, Powdhavtee writes:

    Why do we have such a rosy view about parenthood? One possible explanation for this, according to Daniel Gilbert (2006), is that the belief that “children bring happiness” transmits itself much more successfully from generation to generation than the belief that “children bring misery.” The phenomenon, which Gilbert says is a “super-replicator,” can be explained further by the fact that people who believe that there is no joy in parenthood – and who thus stop having them — are unlikely to be able to pass on their belief much further beyond their own generation. It is a little bit like Darwin’s theory of the survival of the fittest. Only the belief that has the best chance of transmission — even if it is a faulty one — will be passed on.

    Maybe though, it is because we are not “deluded” at all; perhaps see clearly that parenting is hard, but there are moments — enough of them — to make it worth it. Powdhatvee explores that idea, but concludes that what we see as “enough of them” is probably a bit of a delusion in itself. Follow along here, it’s a little complicated, but worth it:

    It is, if you like, like winning a lottery. We may be incredibly happy at first if we win £1,000,000 from the National Lottery. But soon enough that money will go into our bank account or into our other extravagant spending sprees in the forms of nice cars or a big house in the country, most of which, after having got them, we do not spend a lot of time thinking about everyday (see, for example, Kahneman et al., 2006). However, because the experience of winning the lottery is so salient to us — perhaps partly because it is such a rare event — if we are asked to think about it again, we are likely to exaggerate the value that it brings.

    It is, on the other hand, much more likely that we as parents will end up spending a large chunk of our time attending to the very core process of child care such as, “Am I going to be able to pick up David from his school in time?” or”‘How do I stop Sarah from crying?” Most of these negative experiences are a lot less salient than the positive experiences we have with our kids, which is probably why we tend not to think about them when prompted with a question of whether or not children bring us happiness. Nevertheless, it is these small but more frequent negative experiences, rather than the less frequent but meaningful experiences, that take up most of our attention in a day. It should therefore come to no surprise to us that these negative experiences that come with parenthood will show up much more often in our subjective experiences, including happiness and life satisfaction, than activities that are, although rewarding, relatively rare.

    Powdhatvee has no children. But don’t assume that he has rationally and scientifically decided not to have them. To the contrary he wrote this essay (which has been generating angry headlines in British newspapers, such as “Children don’t make you happy…says an expert who doesn’t have any“) to explore why, in spite of the research, he does want to be a parent. He plans to ask his girlfriend’s father for his “blessing” any day now, he writes, and then the couple want to have children, “hopefully one girl and one boy.”

    Why did you decide to have children? Are you happier than before they were born? And was “happiness” even one of the reasons on your decision tree?

  82. Si uite ca frec menta pe goagal si nu gasesc niciun studiu serios care sa dovedeasca ca mamele sunt mai fericite decat femeile ca mine, fara copii. Au, WoW! Din contra.

    Poate-l gasesti tu, Irina, si-l pui aici.

    DEci cand spun ca bucuria de a fi mama este supraevaluata, spun bine.

    In schimb, am gasit asta:

    To work or not to work after having children: it\’s a subject that\’s been debated over and over again. What\’s best for the kids? What’s best for women? And wait, what\’s best for you?

    According to a recent study by the American Psychological Association of over 1,300 moms the happiest moms are, perhaps unsurprisingly, those who work part-time.

    Full-time working mothers were equally well-off on several important levels, though. Both part- and full-time workers reported better overall health and fewer symptoms of depression than those who stayed at home. The working groups also showed no significant differences in terms of personal perceptions that their jobs \”supported family life, including their ability to be a better parent,\” the study\’s authors said in a press release.

    As for why they might be happier, the authors theorized, \”a mother\’s participation in employment provides her with support and resources that a mother who spends full time at home does not receive.\”

    If that\’s the case, then where did the part-timers edge out over the full-timers? Well, they were more involved in their children\’s schools, which makes a lot of sense. And, relative to both full-timers and stay-at-homers, they were more sensitive with their pre-school children, and they able to offer more learning opportunities to their toddlers.

    Both groups of working mothers reported better overall health and fewer symptoms of depression than those who are full-time mothers. When that news broke earlier this week that working moms were effectively happier than the stay-at-homes, the blogosphere responded with the lengthier and more articulate equivalent of \”duh.\”

    \”For anyone who\’s ever stayed at home all day with young children, none of this may come as a surprise,\” wrote Deborah Dunham for Blisstree. \”I tried attending the neighborhood play groups. Boring. Like, do women really want to sit around and talk about which brand of diaper is best or what their baby\’s poop looks like? Really? Just shoot me (or give me a large glass of wine. Or both.)\”

    Not so fast, others pointed out. Mary Elizabeth Williams of Salon cautioned everyone to consider the timeline of this study \”before we bust out the champagne and breast pumps.\” She noted that the 10-year research period began in 1991 and that quite a few things have changed since then.

    \”It’s fair to ask whether contemporary working moms, whose companies have been radically downsized and whose bosses may well expect them to be fused to their BlackBerries 24/7, are quite as serene as their Clinton-era counterparts,\” she wrote.

    Another key point Williams noted was that the study focused on part-time working moms — which was defined as anything from 32 hours a week to just one.

    Amber Doty, who blogs for Babble, pointed out that while working full-time is great — and what she has personally chosen to do — it can come with some nagging guilt. And, this sort of guilt may even be specific to moms. In March, a study found that women feel guiltier about taking work calls at home after hours than men do.

    Then again,another study found that a woman\’s happiness at work depends on how much she wants to be working and especially on the quality of her job. The stay-at-home moms who preferred to be at home had equally low depression levels as the moms who preferred to work and had high-quality jobs. As for the moms who didn’t want to work but had jobs? Well, so long as it was a good job, they were as well off as the two other groups.

    On top of that, a mother’s outlook on her ability to balance work and life matters, and an August study found being realistic about what\’s possible is essential.

    In other words, working moms get to interact with supportive grown-ups, and that\’s a good thing for their mental health. But, if they don’t like what they’re doing with those other grown-ups and they wish they were at home with their children, then it doesn\’t hold up. And, if they think they won\’t have to make sacrifices, that creates even more of a mess.

    Any sort of evidence that shows flexible schedules benefit families could be considered good news, but there\’s one major caveat: most companies haven\’t caught up yet.

    \”It is likely that many mothers (and probably some fathers as well) would elect to work part-time,\” the authors wrote, \”if this status were recognized by employers as a legitimate approach to building a career while maintaining a healthy family life.\”

  83. Deci nu e cum spunea Mihai, ca non-maternitatea nu se justifica. E invers. Maternitatea nu se prea justifica.

    Si da, merit o icoana. Ca-mi doresc sa fiu fericita (nu sunt, dar nu pentr ca n-am copii ci pentru ca mi-e dor de Kasim) si nu intentionez sa-mi zadarnicec pe viata sansele la fericire, facand copii.

    Si da exista si femei ajunse la 50 de ani, fara familie, fara sot si fara copii. Hai sa spargem mitul depresivei de 40 ani care si-ar da un rinichi pentru viata casnicei de 28 de ani cu 3 copii.

    Profa mea de franceza. 53. Fericita. E numai cu zambetul pe buze, pleaca tot timpul in excursii, picteaza, se uita la filmele care-i plac (ultima data m-a invitat la ea sa vedem filmul frantuzesc Amour), ii place sa gateasca cu maiestrie de chef preparate din bucataria frantuzeasca \’\’haute cuisin \’\’ si pur si simplu radiaza de fericire. Fara sot. Fara plozi. BRAVO EI!

    She is my role-model.

  84. Irinaaa, mai esti pe acolo? Tu stii cate mame sunt ca ea? Dar cate au puterea, curajul, ca ea, sa recunoasca? Nu credeam ca esti atat de \’\’bias\’\’ incat sa ma faci egoista pentru ca nu-mi doresc copii.

    \’\’My son Stuart was five days old when the realisation hit me like a physical blow: having a child had been the biggest mistake of my life.

    Even now, 33 years on, I can still picture the scene: Stuart was asleep in his crib. He was due to be fed but hadn\’t yet woken.

    I heard him stir but as I looked at his round face on the brink of wakefulness, I felt no bond. No warm rush of maternal affection.

    I felt completely detached from this alien being who had encroached upon my settled married life and changed it, irrevocably, for the worse.
    Regrets: Isabella says she has always wished she never gave had Stuart (left) Jo (right), pictured here in 1986

    Regrets: Isabella says she has always wished she never had Stuart (left) Jo (right), pictured here in 1986. But although she had always wanted to remain childless, she approached motherhood with diligence and devotion

    I was 22 when I had Stuart, who was a placid and biddable baby. So, no, my feelings were not sparked by tiredness, nor by post-natal depression or even a passing spell of baby blues.

    Quite simply, I had always hated the idea of motherhood. In that instant, any lingering hope that becoming a mum would cure me of my antipathy was dispelled.

    I remember asking myself, \’Is he really mine?\’ He could, quite literally, have been anyone\’s baby. Had a kind stranger offered to adopt him at that moment, I would not have objected.

    Still, I wished no harm on Stuart and invested every ounce of my energy in caring for him. Even so, I know my life would have been much happier and more fulfilled without children.

    Two years and four months after Stuart was born, I had my daughter Jo. It may seem perverse that I had a second child in view of my aversion to them, but I believe it is utterly selfish to have an only one.
    Isabella Dutton would have been happier not having children

    Isabella Dutton would have been happier not having children

    I felt precisely the same indifference towards her as I had to Stuart, but I knew I would care for Jo to the best of my ability, and love her as I\’d grown to love him.

    Yet I dreaded her dependence; resented the time she would consume, and that like parasites, both my children would continue to take from me and give nothing meaningful back in return.

    Whenever I\’ve told friends I wished I\’d never had them, they\’ve gasped with shock. \’You can\’t mean that?\’ But, of course, I do.

    To some, my life before I had the children may have seemed humdrum and my job as a typist was, it\’s true, not much of a career. So what was the great sacrifice, you might think?

    What I valued most in my life was time on my own; to reflect, read and enjoy my own company and peace of mind. And suddenly that peace and solitude wasn\’t there any more. There were two small interlopers intruding on it. And I\’ve never got that peace back.

    I don\’t know why I feel as I do. I\’m one of five siblings and was raised in a happy family by loving parents. Dad was in the Army; Mum, whom he met while posted in Germany, brought us up in the West Midlands.

    Mum and I were close; even as an adult I could always confide in her. My childhood was very happy and conventional. Like most little girls I played with dolls. But I never recall a time when I wanted those make-believe games of motherhood to become a reality.

    I know there are millions who will consider me heinously cold-blooded and unnatural, but I believe there will also be those who secretly feel the same.

    It\’s just that I have been honest – some may contend brutally so – and admitted to my true feelings. In doing so I have broken a supposedly inviolable law of nature. What kind of mother, after all, wishes she hadn\’t had children?

    I have never hidden the truth from my husband Tony, now 62.
    Resentment: Isabella says her son Stuart was five days old when she realised having a child had been the biggest mistake of her life. \’I resented the time my children consumed. Like parasites, they took from me and didn\’t give back,\’ she says

    Resentment: Stuart was five days old when Isabella realised having a child had been the biggest mistake of her life. \’I resented the time my children consumed. Like parasites, they took from me and didn\’t give back\’

    From the moment we decided we would be spending the rest of our lives together, I confessed I didn\’t want to start a family.

    We were childhood sweethearts. We met when I was 12 and he was 16; he was my first and only love. I was 19 when I walked up the aisle, a joyful bride anticipating a happy life with the man I adored.

    But I knew even then children would be a sticking point. Tony wanted four. I didn\’t want any. We\’d discussed the subject and I believe he thought I\’d change my mind.

    I suppose he imagined, as my friends started having babies, the urge to become a mum would overwhelm me. I hoped he\’d change his mind.
    \’I resented the time my children consumed. Like parasites, they took from me and didn\’t give back\’

    When we married, we bought the three-bedroom house in Coventry that remains our home today. Tony pursued his passion for sports; my interests were more insular. I loved knitting, dressmaking and reading, and joined a book club.

    Tony worked then, as he still does, as a pattern maker in the car industry. I was a typist in an office for a telecoms company.

    After a couple of years of marriage, Tony began to ask whether I was still adamant that I didn\’t want children. In the end I relented because I loved him and felt it would be unfair of me to deny him the chance to be a dad.

    But there were provisos: if I was going to have children I knew absolutely – illogical as it may seem in view of my feelings – that I intended to raise them myself without any help from nannies or childminders.

    This wasn\’t a way of assuaging my guilt, because I felt none. It was simply that, having brought them into the world, I would do my best for them.

    I cannot understand mothers who insist they want children – especially those who undergo years of fertility treatment – then race back to work at the earliest opportunity after giving birth, leaving the vital job of caring for them to strangers.
    Isabella holds Baby Jo and son Stuart in 1981 at Christmas

    Isabella holds Baby Jo and son Stuart in 1981 at Christmas

    Why have them at all if you don\’t want to bring them up, or can\’t afford to? And why pretend you wanted them if you have no intention of raising them? This hypocrisy is, in my view, far more pernicious and difficult to fathom than my own admission that my life would have been better without children.

    And here, perhaps, is the nub of it: I would not take on the job of motherhood and do it half-heartedly. Unlike so many would-be mums I thought hard about the responsibilities of my role, and, I believe, if more women did before rushing heedlessly into it, they might share my reservations.

    I was acutely aware that a child would usurp my independence and drain my finances. I felt no excitement as my due date approached. I had no compulsion to fill the nursery with toys, nor did I read parenting manuals or swap tips with friends. I focused on enjoying the last months of my freedom.

    Tony and I had a strong marriage – after 37 years, we still do – and I did not dread the effect of the baby on our relationship. Sure enough, we maintained an active and fulfilling sex life and made a date night each Friday when Tony\’s parents babysat.

    However, I did dread the encroachment of this demanding little being on my own independence.
    So, in May 1979, Stuart was born, blue in the face as the cord was wrapped round his neck. While other mothers would be frantic with worry, I remained calm when the doctor whisked him away. I sent Tony back to work and for the next four hours I waited without any apprehension.
    \’There is no doubt I grew to love Stuart very much, and indeed still do. But I wished I had never had him\’

    \’There is no doubt I grew to love Stuart very much, and indeed still do. But I wished I had never had him\’

    I did not really think about Stuart at all, until Tony returned after work and asked where he was.
    He was fine, of course, but when they wheeled him back into the ward I did not experience that sudden leap of the heart that new mums are expected to feel. Instead I sat down with a cup of tea and thought bleakly, \’What have I done?\’

    Back home, I resolved to breastfeed. I knew it would be best for Stuart and I think every mother should do it. But even during this intimate act, that elusive bond failed to form.

    Stuart fed voraciously, every two hours. He seemed almost permanently attached to me, but the proximity of this suckling infant did not make me feel maternal.

    I never wanted to hurt Stuart – I only wanted him to prosper and thrive. There is no doubt I grew to love him very much, and indeed still do. But I always wished I had never had him.

    I told Tony, but if he was concerned, he didn\’t show it. He just said, \’Well we have him now. There\’s nothing we can do about it. You just have to get on with it as best you can.\’

    And that\’s exactly what I did. I believe I was a good mum, but never a doting one. When Stuart was three weeks old, I pushed him in his pram to the shops for the first time with our red setter Amber in tow. Outside the baker\’s I tethered the dog to the pram and left Stuart outside with Amber while I bought a loaf and cakes.
    \’Young children prevent you from being spontaneous; every outing becomes an expedition. If you take your job as a parent seriously, you always put their needs before your own\’

    It was not until I got home, made myself a cup of tea and started eating my cake, that I realised something was amiss. My dog wasn\’t there waiting for her usual titbit.

    So the first thought that impinged on me was: where is Amber? I missed the dog before it even occurred to me that I\’d left Stuart outside the shop.

    I can\’t say, even then, that I was worried. I just rang the baker to check Stuart and the dog were still outside, retrieved them and came home.

    At the baby clinic, other mums compared their babies\’ weight and boasted about milestones they\’d reached, but I was not remotely interested in such inconsequential matters, so I only went to the clinic once. When people peered into Stuart\’s pram to coo over him and tell me what a lovely little chap he was, I thought, \’That\’s not true.\’ He was not a beautiful baby.

    Meanwhile, Tony discharged his duties as a dad brilliantly. He helped with the nappies, bathed Stuart, and when we were out, it was Daddy he went to for comfort if he fell.

    Then, when Stuart was 18 months, we planned the second baby I\’d promised to have. But I felt no more thrilled by the prospect of becoming a mum again than I did first time around. When Jo was born in August 1981, I remember how joyously Tony and his family greeted the news that I\’d had a little girl.

    I did not share their jubilation. But there was nothing for it but to get on with the job of bringing her up.

    I did this diligently, but it was Tony who was the effusive and demonstrative Dad.
    \’I am a conscientious parent – yet perhaps I would have resented my children less had I not been\’

    \’I am a conscientious parent – yet perhaps I would have resented my children less had I not been\’

    He loved the children to distraction, and as soon as they were old enough, he took them to the sports club where Stuart became an accomplished footballer. Jo tagged along too and it became something of a joke that she even asked her dad to take her when she wanted to go to the loo.

    We created a routine where I ran the home, and when Tony was off work he looked after the kids. And I jealously guarded my time free of the children.

    On our summer holidays, Tony and I had our rigidly defined roles. I did not look after the children when he was around. So as they played football, sat glued to the Grand Prix or watched the golf, I would creep back to our chalet and immerse myself in a good book. Other mums were running around like headless chickens after their children, but in our household Tony took that role.

    We shared many happy times together; I did everything a good mother is supposed to. We had bucket-and-spade holidays on the Isle of Wight; there were endless sports events in which the children shone. I\’m sure they would agree that they always felt secure and loved.

    It was not that I seethed each day with resentment towards my children; more that I felt oppressed by my constant responsibility for them. Young children prevent you from being spontaneous; every outing becomes an expedition. If you take your job as a parent seriously, you always put their needs before your own.

    Having children consigns you to an endless existence of shelling out financially and emotionally, with little or no return. It puts a terrible strain on your marriage and is perennially exhausting. And your job is never done.

    I know my life with Tony would have been so much happier without children, less complicated and more carefree.

    I don\’t believe either that Stuart or Jo sensed any coolness on my part, although Jo once said, \’You never tell me you love me, Mum.\’ And I didn\’t, it\’s true. But I reassured Jo that I did love her. She and Stuart just accepted that I wasn\’t demonstrative.

    They grew, too, into well-adjusted adults. Stuart, 33, works in telecoms engineering as a supervisor.

    He is married to Lisa, 37, a bank supervisor, and they have two lovely children. But before Stuart announced that he was to become a dad, he asked me if I\’d like to become a granny. And I told him quite emphatically that I wouldn\’t: I didn\’t want my new-found freedom to be usurped by years of babysitting.

    My controversial views didn\’t shock him. He has always known I am forthright; he knows, too, having got my two grandchildren, I would knuckle down to my grandmotherly duties and acquit myself well.

    Jo, 31, shares my opinion about motherhood: she has never wanted children; perhaps my views have shaped hers.

    It is her tragedy that eight years ago she developed multiple sclerosis and had to give up her job as a chef. She is now bed-bound and lives with Tony and me.

    I am her full-time carer and if I could have MS instead of her, I gladly would. She knows I would do anything to relieve her suffering and that I will care for her as long as I am able. I am 57 now and as I approach old age, I have an ever-more dependent daughter.

    Yet I would cut off my right arm if she or Stuart needed it.

    And that, maybe, is the paradox. I am a conscientious and caring parent – yet perhaps I would have resented my children less had I not been.

    Read more: http://www.dailymail.co.uk/femail/article-2303588/The-mother-says-having-children-biggest-regret-life.html#ixzz2jn3UEjZD
    Follow us: @MailOnline on Twitter | DailyMail on Facebook

  85. Norina, ma scuzi. Sunt intr-un tren, nu pot fi la dispozitia ta momentan. Dar promit sa imi iau o juma de zi de concediu ca sa citesc ce-ai compilat tu aici.

  86. Nicio graba. Tocmai am deschis o sticla de Chardonnay si voi ridica un pahar de vin in aer in cinstea avortului, dupa care il voi bea cu nesat. Pentru ca avortul e sacru, vorba fetelor de la Femen. Chiar ar trebui sa se infiinteze o zi internationala a avortului. Si o biserica a avortului.

    Ba chiar ia-ti o saptamana de concediu pentru ca Norina mai are cateva sageti in tolba cu care va sparge balonasele roz ale mitului ca femeia nu poate fi implinita decat avand copii si ca maternitatea e fericirea suprema. Sau ca maternitatea e vreo fericire, punct.
    Ia si gusta:

    Motherhood is the most wonderful, fulfilling thing in the world. . . and other myths
    January 11, 2012 By Aprile 26 Comments

    First, I want to say that motherhood IS wonderful. And at times, incredibly fulfilling. It is one of the most precious things this side of heaven. But let’s be honest. It’s hard. REALLY hard.

    REALLY . . .

    REALLY . . .

    REALLY . . .

    HARD.

    I used to pride myself in being an emotionally stable, competent, confident, godly woman. Since Shepherd came into my life, I break down into tears at least once a week, have a constantly nagging sense that I know nothing at all, fear I’m the most incapable woman on the planet for this job, and am routinely amazed (not in a good way) at the sinful thoughts and attitudes that are present in my heart. For me, motherhood has been a much more agonizing journey to Christ-like selflessness that I ever imagined. It’s been good. But did I mention that it’s also been hard? (Note: Not looking for sympathy or advice here – just keepin’ it real!)

    I had one of “those days” last week. You know, when the only word you can think of to describe your child is “annoying”; when it feels like your house will NEVER be clean and organized; when all of your friends and potential play-dates have other plans; when your husband unexpectantly has to work late (again); when you look in the mirror and find 4,789 things you’d like to change about yourself (but can’t even find the time or energy to tend to your severely neglected toenails); when you look in the pantry and [gasp!] you are out of coffee (oh the pain, the misery!!!); etc.. Ever had one of “those days?” If not, can I come live with you?

    When I was done with my emotional breakdown that night, I looked at Greg and said, “I wish I was one of those women who found motherhood more fulfilling. What am I doing wrong? What am I missing?”

    My husband is smart enough to know that I didn’t want an answer to that question – I just wanted to be heard. And I’m sure he was more-than-happy not to give one. But it’s something I think about a lot. A question I actually would like to solve. One that I’ve been seeking the Lord about lately. I don’t claim to have found an answer, but I have been reminded of some really important truths that I pray will encourage you as much as they encourage me:

    No earthly thing is supposed to fulfill us completely.

    No human being has arms long enough to reach our deepest needs. No relationship can satisfy our hearts entirely. Those days when motherhood feels utterly unfulfilling are days that point to the reality that there is only one relationship that truly satisfies and fulfills. Jesus said, “I am the bread of life; he who comes to Me will not hunger, and he who believes in me will never thirst” (John. 6:35). No one or nothing else can make that claim! To look to my role as a mom to fill me to overflowing with an abiding sense of joy and satisfaction is to seek from it that which can only be found in Christ. And last time I checked, that is pretty much the definition of idolatry. Perhaps the simplest explanation as to why I don’t always feel fulfilled by motherhood is that I’m not supposed to.

    Our holiness is of much greater value than our happiness.

    Shepherd is not just my love, my little dude, my buddy, my first-born – he’s a tool in the hands of the Master Sculptor who is shaping, molding, and (at times) violently chiseling me into a more beautiful reflection of Jesus. The temper tantrums, humiliating public meltdowns, stubborn disobedience, entire bowls of cereal and milk dumped on the floor, refusals to use the potty, teething-related demon possession grumpiness, ridiculous pleadings for independence (“No mom! I do it myself!), beads stuck in the nose at the worst possible time, poop rubbed in the carpet, and all the other stuff that can turn an ordinary day into one of “those days” . . . it’s all good-old-fashioned sanctification girlfriend!

    By “sanctification,” I mean that process of God changing us into who He desires for us to be. Sometimes He uses major life events to cultivate character, but more-often-than-not He uses the little things (such as “those days”) to make us more and more like Jesus. You and I can rejoice in knowing that if it doesn’t kill us (haha!), it truly will make us stronger, more dependent on the Lord, and more surrendered to His will.

    I once heard that ANYTHING that makes us more aware of our need for Jesus is a blessing. “Those days” of motherhood sure do that for me, and so I will choose to count them all joy even when I’m not feelin’ it (James 1:2-4). A happy mommy is great, but a holy mommy is far greater. They often co-exist, but once-in-a-while you have to sacrifice one to get the other.

    Sin hinders our capacity to enjoy motherhood to the fullest.

    At the root of almost every one of “those days” I’ve had as a mom is an ugly combo-pack of selfishness, ingratitude, and laziness. (Which happens to be a great recipe for a full-blown pity party.) Why? Well, since Shep has come along I have more play dates than date-dates; the Food Network and HGTV have been replaced with Barney and Mickey Mouse Clubhouse; leisurely lunching with girlfriends is a distant memory; I now pick a mall based on the quality of the play area rather than the quality of the Macy’s; the restaurant choice is now more determined by the presence of macaroni and cheese on the kid’s menu than the taste of the food; and “sleeping in” has no relevance in my life anymore. Sometimes I flat out don’t want to spend my morning at the park or my afternoon “playing trucks.” And to be really honest, I rather sit and watch paint dry than rehearse (for the millionth time) the difference between a triangle and a square, count to twenty, or review the primary colors.

    Here’s what I’m getting at: Motherhood is a journey to selflessness like no other. It requires us to demote (and at times even put to death) our own desires and interests for the sake of a child or children who are not yet able and may never be willing to sincerely thank or applaud our sacrifice. And we do this not just once, but over and over again, day after day, year after year. And let me tell ya – as long as sin abides in us, that will be a LOOOONNNNGGGG, hard road to walk. If we aren’t diligent to weed it out, sin can make motherhood absolutely miserable.

    “Um, Aprile, I thought this was supposed to be encouraging!?” Oh, it is! You see, God has provided the perfect remedy for our sin. Because of Jesus’ death on the cross, we can confess the contents of our sin-laden hearts and rest in knowing that He forgives ; that His mercies are new each day (praise God for do-overs!); and that through His Spirit we can possess selfless, grateful, servant attitudes even when another one of “those days” comes along ( 1 John 1:9, Lam. 3:23; Gal. 5:16). There is great hope for weary, grumpy, self-centered mommies in the transforming message of the gospel! And for that, I am DEEPLY grateful!

    So, the next time you have one of “those days” and start beating yourself up for not being the “Super-mom” who loves to spend every waking moment with her children and never, ever fanaticizes about running away to a remote, kid-free island where she can watch endless hours of HGTV, eat at fancy restaurants, and read an ENTIRE book without interruption – STOP IT!

    First of all, “super-mom” is a figment of your imagination. (Unless, of course, you know any moms who have achieved sinless perfection. NOT!)

    Second, that kid-free island fantasy is ENTIRELY normal. (Right? Please tell me it’s normal!)

    And third, motherhood – as amazing and wonderful as it can be – isn’t supposed to fill you up. That’s Jesus’ job.

    So pull the plug on that pity party, open your heart before the Lord, and soak in some truth!

    And don’t forget – “those days” don’t last forever!

  87. Citindu-le pe fetele astea m-am decis sa dau o petrecere in cinstea avortului (al meu, al tuturor). Sa-mi sarbatoresc propriul avort.

    Irina, esti invitata. Iti trimit adresa pe mail.

    Yes, sometimes I have moments where I do (regret to having had a child)

    That is not to say that I wish my son wasn\’t here. I can no longer imagine my life without him. However; I sometimes wish I\’d waited longer, planned better, or done more before I had him.

    ETA: I think this is a great topic. It is so taboo in many ways. All mothers seem to be \”allowed\” to talk about is how WONDERFUL being a mom is, and for some it is VERY difficult and many women to have regrets no matter how much they love their LO

    if you regret having children, and were able to do it all over again, you would choose not to have them in your life?

    Knowing what I know now, if I could go back in time, I would choose NOT to have any children.

    It\’s really not based on the day-to-day trials and tribulations of parenting, more a general feeling that I don\’t feel in my element at all. I\’m not phased by the \”chores\” associated with parenting, I just don\’t enjoy being around children. And the role of motherhood still feels foreign to me.

    I feel like I am about loosing it….
    I have a wonderful husband, no he doesn\’t help out around the house or with the kids as much as I would like, but he is a good man. He cares about me and the kids and I will never have to worry about him hitting me or the kids, or running around. I have two beautiful kids, but there is a hundred things that they do that drive me nuts! And I mean NUTS. My 7 month old cries ALL the time. He had stopped for a while, now he is doing it again. My 4 year old, whines and cries over everything! She never stops talking or touching me. She never picks up after herself and I have to tell her over and over to. I can punish her and she will half listen then but she still cries and whines. For the most part though she is a good kid. I have no car note, we have a nice house…..
    With all that said…. I hate my life, I hate my husband, I hate my kids. I am so sick of everything! I don\’t know how to deal with anything anymore… I just yell at the kids when my husbands not home b/c if I do it when he is home he gets mad at me. And he should, I am a horrible mom. Everyone thinks I have it all together b/c I can just put on the smiles for play group and story time or book club, bible study… I can have the home made cookies made every week for my husbands job. Or the house clean every time some one comes over. Inside I am just yelling for everyone to leave me alone.. I Just want my kids to sit down and shut up for an hour.
    I just don\’t know what to do anymore. I will never hurt my babies, but I still hate them. Not all the time but most of the time. I dont\’ want people to know how badly I hurt or how I feel, but I couldn\’t keep it in any longer.
    What kind of advice do you give to a person like me… I don\’t know anymore.

    54

    100

    0

    YOU\’RE NOT ALONE!!! I find myself hating my own 8 year old step-son and 4 year old daughter and there are some days and nights where I also hate my 3, almost 4 week old baby girl. I find myself more often than not, hating my fiance, my family and my friends too. Hell, I even hate myself because I can\’t handle things anymore. The slightest things make me angry. For instance, my 8 year old step-son has a tendancy to do alot of naughty things that his father never see\’s. But, I (and my my family) always see it and when he does and gets caught, he just sits there and looks at you, like a friggin\’ moron and never answers. He also has behavior issues at school which have me going down to the school on a regular basis but his father still doesn\’t get it and nor do his father\’s parent\’s. All they say is \”he\’s a typical little boy\”. My 4 year old daughter is going through what I think is \”terrible two syndrome\”…she irritates me to the point where I swear at her and tell her that I don\’t want her around. I snapped at my 4 year old a few weeks back and it was then that I realised that maybe it was time to go back to the doctor and discuss going back on my medication for Depression and Anxiety. I\’ve suffered with this illness for 10 years on and off and trust me, it never gets any easier.
    Honestly, I think you should go to your local GP and discuss these issues and feelings with him/her. It may just be that you too need some kind of medication to function normally for a little while. It doesn\’t make you a bad mother and trust me, for a long time there, I thought I was a bad mother because I was on medication just to function and do my day to day chores as a mother. I\’ve learnt, gradually, that if functioning normally means taking medication and being able to enjoy my kids and my life, then it\’s just something I have to do for my kids, my family and myself…

    OMG – you are reading my mind! I feel like I am lossing too – all the time! My hubby helps out when he is home but he works all the time. I think even if he was home more it wouldn\’t help – ( I don\’t have any real complaints against him all thou I do take IT out on him and blame him when things go wrong & I know better and he dosen\’t deserve it but in the middle of a melt down – I just can\’t handle IT any more! )And as far as our house & car issue there both nice (thankful too have them) but our house is too small and it real gets hard to be inside when it\’s grosse out side all day for months at a time! (our house is a major stress point for me-we need to move it\’s just to small !) But I get it I have days where I just Hate everything and want to disapear- I have daydreams of packing up and heading to Vegas or somewhere just to be free and feel human and be someone elas. The funny thing is I always want to be a mom it took me along time to get married and have kids and now I feel old, crazy and like a horraible mother! I have 2 kids 3 & 18 mo so they are close in age which make it hard, or so I keep telling my self. There are days where I just want to scream at them leave me alone and run away and cry! Sadly sometimes more than I care to admit latley I have started yelling at them when they don\’t listen. Which is get more and more my new turned 3 yo and I go at it alot it feels like. 🙁 God I suck ! I don\’t know what to do with her at times and then my son wont let me put him down half of the time. UGH
    OK I just relized that I am rambling and not helping you out in any form other than to let you know your not alone – which sadly cheered me up a bit to her someone goning thorught the same stuff I am – sad but true – makes me feel like maybe there is hope!
    NOBODY tells you all the crap you will deal with staying at home with your kids everyday – I would love just to watch an adult tv program once in a while! I rarley have time to do this go online but I was looking up ways to deal with my 3yo and giving up sleep to do it!

    Well having kids is definatly not easy. My youngest is 5 months and my oldest is eaxclty 1 year older then him. I\’m always cleaning up messes,changing diapers constantly,plus making sure the house is clean, dinner is cooked & the kids and I look good for when my boyfriend when he gets home…the problem is I\’m only 19. I did do the yelling thing but it didnt work I found just getting face to face with my oldest and telling her what she did wrong worked alot better. You just have to remember that they don\’t quite understand why you are angry and the saying when it rains it pour is completly true. Just keep your head up take some deep breaths during the day and try to get some time to yourself when your husband is home or when someone is willing to babysit. You arn\’t alone so you definalty shouldn\’t feel that way.

    Growing up, I was not the girl who dreamed about her perfect, white wedding. I didn’t imagine my Prince Charming riding in to save me from my impending doom. In turn, I never envisioned having children of my own. Becoming a mother never made a blip on my radar. However, I loved children and often babysat for many families throughout my teenage years. I was a wonderful babysitter and kids were drawn to me as if I possessed some mystical power. They listened to me. They adored me. I was the child whisperer.

    Because of this, I just knew I’d be an amazing mother. I would be the mom my kids would love to be with. They would listen to me and rarely whine. They would be free and happy.

    When I became pregnant with my son in 2004, I was over the moon. I pictured the kind of mother I’d be. My son and I would create memories together. I knew I would be a liberal parent and allow my kids to discover the world the way a kid should. With complete abandon. I just knew my son and I would create a bond that would surpass time. While pregnant, I imagined he and I entwined in these moments of snuggly bliss. Nothing would make me happier and nothing would compare to the joy I’d have being the mom to a little boy.

    Don’t get me wrong. I knew parenting would be challenging. Honestly, what could be harder than the responsibility of raising a tiny human? Upon my son’s arrival on this earth, I was enamored. That newborn baby was beautiful. He was really quite the perfect baby. His first year was magical. It was like going to Disneyland every day. All the snuggly bliss was real!

    As time progressed, I became pregnant with my second child in 2008. Again, I imagined all of the moments you see in Gerber commercials. A wobbly toddler smiling, laughing as she reaches her hands out to her mother excited about her first steps. Yes, a girl. What could be more ideal? A boy and a girl. I thought about how much the two would love each other. How lucky my son and daughter would be to have each other.

    Well, someone should have told me when infants progress to big kids is when the real challenges present themselves. For me, those baby days were a breeze. Although sleep deprived and stretched thin, it was simple. Babies only require three things: Food, diaper changes and love. It really is such a simple existence for babies and to meet those needs was easy for me.

    As I reflect on my time as mother in the beginning, I long for those days. I loved being a mom. Now, there are more days than not I detest being a mother. . All my snuggly bliss has been replaced with two children constantly fighting and needing me for every minute thing. I struggle with finding happiness in motherhood. All the time I spent imagining those perfect children and the mother I’d be have not come to fruition despite my best efforts.

    I wake up every morning knowing what lies ahead. It’s a hectic, frenzied start every morning. Waking the kids up, feeding them breakfast and getting them ready for school before I rush to drop them off and head to work. Upon school dismissal, it’s pick up the kids, help with homework, cook dinner, break up ongoing sibling fights, clean up some mess that somehow managed to manifest itself in the short time we’ve been home. And so the cycle continues every day. I struggle with finding and truly enjoying the calm, happy moments.

    I’m so worn-out every day. More than I ever was in the newborn days when the kids were waking up several times a night reminding me of their presence. I hate the work that goes into every single detail of our lives. I hate that I’m rarely alone. I am always needed by someone in our home. Two kids. Two dogs. One husband. I’m always on call. I hate it. I hate it.

    I never tell people about my hatred toward being a mom. Without fail, someone would assume it makes me terrible person who should never have kids. There have been moments when I discuss how exhausted I am and how much I just wish I could be alone for a week. I’m met with criticism over my wishes to escape this mania called motherhood. If that thought is frowned upon, I can’t imagine telling someone I hate being a mom.

    I\’ll even admit, as awful as it may sound, that I\’ve fantasized about \”what if\” I decided to never become a mother. The places I would have traveled, the body I would have had, the time and money I could spend on myself, the amount of sleep I would get and the fact that my worries would be so much less. Parenthood is such a HUGE responsibility! I knew that going in, but it\’s so much more than I ever imagined. And, believe me, I was no \”kid\” when I decided to get pregnant- 31 at the time of conception and 32 when I gave birth and the pregnancy was completely planned. We knew exactly what we were doing.
    I take really good care of my son, but I\’m not sure it\’s \”my cup of tea\” and I\’m not sure that if I had the option to go back in time, knowing what I know now, that I would do all over again- become a mom, I mean. Of course, then all I would do is bemoan the fact that I never had any children. I\’m a \”grass is always greener on the side type person.\” BTW, I plan on only having one child, for obvious reasons.

    CES106
    Posted 07/21/2009

    I love my son very much. But I definitely have \”why on earth did I have a child\” moments. Pretty frequently, actually.

    I love MY child, but I\’m not a \”kid person\” at all. I find life with a child to be much more work than fun. And I get deeply angry that I NEVER get time to truly relax without some guilt being attached to it in one way or another. I NEVER get enough sleep. I almost never get free time to do things that I enjoy doing without DS underfoot (something as simple as cooking a good meal).

    Ciao !

  88. \”Vreau sa am copii, dar prietenele mele m-au speriat. Una dintre ele mi-a povestit ca a fost in travaliu treizeci si sase de ore. Eu nu vreau sa fac nici macar un lucru placut pret de treizeci si sase de ore!\” Rita Rudner

  89. Inca o data, Biserica isi baga coada unde nu trebuie. Bunaoara, citesc cu uimire asta :

    Asociatia Secular-Umanista din Romania (ASUR) solicita Ministerului Educatiei sa demita conducerea Inspectoratului Scolar Judetean Timis pentru incalcarea Legii Educatiei in mai multe cazuri semnalate de indoctrinare religioasa din scoli. Apelul vine dupa ce mama unui elev din Timisoara a reclamat Inspectoratului \”hartuielile continue la care era supus fiul sau ca urmare a faptului ca fusese retras de la orele de religie\”, precum si ca profesoara de religie ar spune in fata copiilor ca le blesteama pe femeile care fac avorturi deoarece \”sunt criminale\”, semnaleaza ASUR.

    Asta li se spune unor copii de 9-10 ani la scoala? Bai, Minister de doi lei, Religia nici n-are ce cauta in scoli ca materie! Religia se simte, daca se simte, daca nu, e dreptul oricui sa fie ateu sau sa creada in ce vrea el, IN AFARA SCOLII! Nu se face prozelitism religios in scoala, asa cum n-ar trebui sa se faca nici politica!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.