fbpx

O tempora …

Astazi am urmarit pe un post TV pentru a mia oara … „Liceenii”. Trecind peste amuzamentul starnit de anumite replici care parca ar fi rupte din cu totul alta viata, de entuziasmul scolaresc ce-i caracterizeaza pe eroii filmului cand vine vorba de mandria clasei – desprins din filmele SF pentru generatiile mai tinere – si peste amuzamentul exclusiv personal de care am avut parte identificind-o pe Isoscel cu personaje la fel de pitoresti din viata mea de elev, filmul m-a aruncat intr-un butoi cu nostalgie; mai exact m-am simtit de vreo 80 de ani si m-am surprins vorbind ca atare impreuna cu cei care erau in jurul meu si cu care ma distrasem copios in timpul filmului – si am inceput sa povestim despre liceu cu savoarea si placerea unor mosuleti care-si amintesc de traznaile din tinerete – mentionez ca varsta medie a celor prezenti era aprox. 29 de ani.

Stiu ca suna hazliu ca niste oameni care n-au implinit inca nici 30 de ani sa vorbeasca despre generatii de 14-15-16 ani ca despre „copiii din ziua de azi”, dar diferenta dintre cum eram noi la varsta lor si cum sunt ei astazi este atat de mare incat imi dau seama ca nu gasim puncte comune; nu stim cum sa comunicam cu ei; raman cu ochii larg deschisi cand povestim despre cum inventam cele mai fanteziste scuze cand chiuleam de la matematica pentru a juca „ascunsa” in parc si cum le povesteam parintilor prin clasa a noua ca am mers la o cofetarie nou-deschisa – nuuuuuuuu, nu la bar – la bar stim ca nu este voie inca, dupa care ne tremurau genunchii in timp ce imparteam doua beri la 10 persoane in cea mai ascunsa bomba din oras. Si parca ii vezi cum se intreaba: „Cum naiba s-au distrat astia fara calulator, telefoane mobile, i-pod-uri; astia n-aveau nici macar un amarat de MP3-Player”. Mda … foarte adevarat! Pai sa vedem: ca sa iesim in oras ne strigam la geam; daca unul dintre noi intarzia mergeam frumos la un telefon cu fise si il sunam acasa pe fix, anuntindu-i parintii ca trebuie sa se grabesca pentru ca orele de pregatire in plus la Lb. Romana au inceput deja. Calculatoare poate ca n-aveam noi, dar aveam … TETRIS, basca niste jocuri video pe care ar trebui sa le incercati. Era Mario, apoi SuperMario si mai era unul care nu mai tin minte cum se numea, dar ideea principala ar fi fost ca o cioara alerga pe un tren si tu trebuia sa ai grija sa o faci sa sara ca sa nu cada intre vagoane… foarte tare jocul! Muzica ascultam la casetofon si bineinteles ca cel mai smecher era cine avea dublu casetofon, adica putea sa-l puna si pe recorder si sa faca o caseta cu ce muzica voia el.

Citeste si:  Romica Jurca, recunoaste odata: vom crapa cu totii!

Dupa cum scria cineva pe un blog – l-as mentiona aici, dar pur si simplu nu mai tin minte unde am citit, ii multumesc insa pentru idei – este de mirare ca mai suntem in viata! Nu-mi aduc aminte sa fi avut cotiere si casca pentru bicicleta sau role (de fapt nu-mi aduc aminte nici de role, eu aveam o pereche de patine din acelea cu doua randuri de roti care huruiau de trezeam tot cartierul); beam apa de la ROBINET si oranjada pe care nu erau specificate E-urile (uneori o mai mancam si asa, praf, ca era foarte buna la gust – sau cel putin asa ni se parea noua); nu aveam sapun antibacterian care sa asigure o bariera protectoare impotriva germenilor din mediu si nici Pampers – erau scutecele acelea in forma de triunghi, deci probabil ca n-am avut un somn prea reconfortant cand eram bebelus ca nu avea ce sa-mi pastreze pielea uscata. In ceea ce priveste alimentatia, ma intreb cum am trait fara un echilibru perfect intre lipide, glucide si carbohidrati pentru ca bunica mea, care era in charge cu meniul nepotelei, habar nu avea ce sunt alea.
Daca ne luam dupa ce spun reclamele despre conditiile sine qua non ale unei vieti sanatoase ar cam trebui sa tragem concluzia ca noi, astia care nu prea ne spalam pe maini inainte de a fura si a manca niste corcoduse din copacul vecinului, suntem niste generatii de handicapati si este o mare surpriza ca am trait pana la inaintata varsta de 30-40 de ani!

Citeste si:  Oamenii vii din Piata Universitatii '90

Si totusi, desi recunosc si chiar ma bucur folosindu-le din plin de beneficiile tehnologiei moderne si ale noilor descoperiri ale cosmeticii si ale industriei alimentare, parca aceste lucruri au adus cu ele si o pierdere a inocentei, o maturizare prematura a generatiilor foarte tinere. Am un computer in care stochez tone de muzica de care vreau eu, un telefon ultimul racnet care face poze din toate pozitiile, un rimel de la Max Factor care imi tripleaza volumul genelor, pot sa ma duc cand am chef la Hollywood Multiplex sa vad un film stind pe niste scaune mai confortabile decat fotoliul de acasa … dar …

Daca m-as putea intoarce in timp si as putea sa aleg, nu sunt sigura ca nu as da toate acestea pe scaunele inconfortabile de la cinema Patria, unde ceream mereu bilete pe ultimele randuri ca sa ne putem ridica picioarele pe banchetele din fata ca altfel ne amorteau si unde povesteam doua luni dupa cum am intrat cu floricele de porumb si biscuiti ascunsi in geaca fara sa stie plasatoarea … sau pe dublu-casetofonul pe care il taram dupa noi la „reuniunile” de la sfarsitul semestrului/trimestrului si la care pana derulai caseta trebuia sa stai intr-un picior in mijlocul cercului de dansatori … ori in bratele colegului din banca din fata daca prindeai un slow (n-aveai voie sa te misti pana nu incepea noua melodie, da?!) … sau pe zecile de oracole pe care le completam doar ca sa stie cine trebuie „de cine ne place” … sau pe un Tara, tara, vrem ostasi! in parc in timpul orei de fizica … sau pur si simplu pe biletelele pe care le gaseam in banca si le citeam cu sufletul la gura: „Vrei sa fii prietena mea?”…

O tempora…

3 Comentarii
  1. ar trebui sa fim corecti si sa admitem ca intotdeauna lucrurrile se vad romantat inapoi in timp… dar asta e un lucru foarte frumos. n-am nimic impotriva sa-mi amintesc numai chestii faine din \”tineretea tarzie\”… iar astia mici… poate ca asa cum nu inteleg ei cum ne distram, la fel nu intelegem nici noi. editorialul e fain, imi place – si am cazut si eu in acelasi butoi cu melancolie

  2. era mai frumos la discoteca pe atunci, ascultai o muzica pe care o intelegeai si pe care puteai dansa, avea ritm, azi se danseaza pe manele si trance; in sala de cinematograf, cand eroul era victorios, lumea aplauda; ne jucam Tari, orase, jucam avioane si scriam biletele pe hartie, nu trimiteam sms-uri; era palpitant cand descopereai in geanta un biletel strecurat de \\\”cineva\\\” in care te chema la intalnire…

Lasă un răspuns la dorina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.