fbpx

Pierderea unei sarcini

Am ales sa aduc in discutie acest subiect deoarece pentru foarte multa lume pierderea unei sarcini sau nasterea unei copil mort este un subiect tabu, peste care unii trec poate cu prea multa indiferenta. Exista prea putine materiale educative in acest sens, prea putine clinici de consiliere, prea putini terapeuti specializati in acest domeniu si poate prea putina compasiune si intelegere fata de femeile care trec printr-o asemenea deceptie.

De fiecare data cand auzim de unul dintre cazurile de mai sus, suntem obisnuiti sa le tratam cu superficialitate, chiar pana la ignoranta. Insa faptul ca acel copil nu s-a nascut, asta in situatia in care este vorba despre avort spontan, nu inseamna ca el nu a existat! Durerea celor ce l-au dorit nu este cu nimic mai mica pentru simplul fapt ca noi nu l-am vazut sau nu l-am cunoscut! Celor din jur le este foarte usor sa treaca peste un asemenea caz, sa sfatuiasca rece sau sa se eschiveze. De foarte multe ori, persoanele care nu stiu ce sa spuna, parca se tem si prefera sa le evite pe cele ce sufera.

Campania Biancai Brad se pare ce a ajuns destul de departe. Este singura femeie din Romania care a fost capabila sa initieze o asemenea campanie, ce vine in sprijinul tuturor mamelor sau parintilor de „ingeri” asa cum ea insasi ii numeste. Poate si pentru faptul ca a trecut printr-o asemenea trauma, a dorit sa vorbeasca despre sentimentul pierderii, dar si despre societatea in care traim si legile din Romania. Probabil ca a facut acest lucru deoarece a simtit nevoia unei refulari, dar si din solidaritate datorita faptului ca foarte multe femei au nevoie de un cuvant bun, de o alinare, fie ea si in scris.

Nasterea unui copil mort este o experienta pe care nu o poti uita niciodata. Poate ca cei din jurul tau vor da uitarii cu multa usurinta, insa pentru tine ca mama este imposibil chiar daca suferinta se va atenua. Multe dintre aceste femei prefera sa nu uite, sa nu isi uite copilasii, insa important este ca ele sa invete sa isi controleze durerea si suferinta pricinuita. Este cumplit pentru o femeie sa nasca un copil mort. Amalgamul de sentimente ce ii invadeaza mintea si sufletul sunt multe si dintre cele mai grele: neputinta, disperare, panica, frica, mila, parere de rau, rusine, sentimentul vinovatiei, furie, dar mai ales multa, foarte multa suferinta sfasietoare. Este adevarat ca nu poti intelege cu exactitate aceste lucruri decat daca treci prin ele, insa este foarte important ca sa le oferi o mana de ajutor celor ce se afla in aceasta situatie. Nu ii ignora, nu presupune ca vor sa fie singuri, lasa-i pe ei sa iti spuna, adreseaza-le o vorba buna, sincera si calda, nu critica, nu judeca si nu pune intrebari stanjenitoare. Uneori, in loc sa dai sfaturi, mai bine lasa-i pe cei indurerati sa vorbeasca. Ei stiu cel mai bine ce se petrece in sufletul lor, iar prin atitudinea ta, fara sa vrei, poti sa le dai senzatia ca ii subestimezi.
Societatea romaneasca este mai mult decat ignoranta. Medicii din spitale trateaza cu indiferenta pacientele ce pierd o sarcina sau pe cele ce nasc copii fara viata, socotind ca sunt doar unul din miile de cazuri. Putini stiu cum sa se comporte intr-o asemenea conjunctura. Ca si cum durerea devastatoare a mamei nu ar fi de ajuns, copilul, desi nascut la termen, dar mort, este luat si incinerat fara ca acesteia sa i se dea posibilitatea vederii lui. In alte clinici din tarile straine, cum ar fi Germania, exista un adevarat „ritual al despartirii”. Desi pare macabru pentru oamenii care nu impartasesc o experienta asemenatoare, acolo chiar medicii si asistentele insista sa iti vezi copilasul. Tocmai pentru ca aceasta metoda face parte din intregul proces de vindecare. Mamele care refuza sa isi vada pruncii nascuti, pot ramane cu grave sechele mintale si emotionale: regretul teribil, cat si sentimentul culpabilitatii! Exista proceduri speciale care sa permita parintilor si copilului sa aiba un anumit spatiu de intimitate. La prima vedere, este socant, gandindu-te ca acel copil este mort, iar momentul este de o tristete fara margini. Insa pentru cei doi parinti, faptul ca isi pot imbaia copilul, il pot mangaia, infasa, ii pot canta, il pot fotografia si filma si, mai mult de atat, ii pot vorbi le aduce o mangaiere profunda in suflet. De fapt, tocmai in asta consta bucuria! Stii ca este prima si ultima oara cand poti face asa ceva! Cu toate ca iti este luat, vrei sa profiti din plin de privilegiul care ti-a fost dat pentru ca stii ca nu va mai exista o a doua oara. In cazul in care mama refuza totusi sa vada copilul, cei din maternitate pregatesc un fel de pachet pe care parintii il pot ridica cand doresc. Acesta contine o suvita din perisorul copilului, bratarica de la mana, o poza cu acesta, amprenta manutei si a piciorusului si date privind nasterea acestuia, cum ar fi ora, data, greutatea, inaltimea.

In spitalele din Romania, in cazul in care se constata ca fatul sau copilul este mort, medicii nu se deranjeaza sa o programeze pe pacienta respectiva de urgenta la cezariana. O trimit frumusel acasa si o programeaza peste doua saptamani sau eventual pentru data cand trebuia sa aiba loc nasterea. Inconstienta fara margini daca stam sa ne gandim ce se poate naste in capul si in sufletul unei asemenea femei. Nu putine au fost cazurile de sinucideri! Nu cred ca exista pe lumea asta om atat de indiferent sau de puternic, depinde din ce punct de vedere privim, care sa accepte ideea ca inauntrul lui exista un copil care trebuia sa se nasca, dar el este mort. Unde este etica si morala in acest? Domnii doctori care se bat atat cu pumnul in piept cum pot da dovada de o asemenea cruzime? Unde sunt asociatiile care se ocupa cu protectia mamei si a copilului, unde sunt persoanele competente si ce fac ele? Lasa o mama sa cedeze nervos? Nu ar fi de mirare, dar find faptul ca in spitale nu iti poti exterioriza durerea asa cum simti pentru ca risti sa fii trimisa la „Spitalul de Nebuni”!

Citeste si:  Nu stim sa urcam in lift. E logic sa fim violate!

Ce este si mai dureros si vine ca o lovitura peste suferinta acestor oameni, este chiar pozitia Bisericii, care nu accepta botezarea acestor copii nascuti fara viata, dar nici macar o slujba de inmormantare. Este cel mai trist si in acelasi timp cel mai revoltator lucru auzit vreodata! De ce nu se pot pomeni acesti copii? Cumva au fost ucisi sau s-au sinucis? Mor ca orice alt pamantean din vointa Domnului poate. Desi biserica este destul de clara si considera avortul crima deoarece declara ca intrerupi o viata cu identitate separata, iar insusi embrionul are existenta si identitate, individ cu toate drepturile, totusi in mod paradoxal ea nu recunoaste acesti copii! Mai mult decat atat, alti reprezentanti ai bisericii spun ca fatul are viata lui personala find fiinta autonoma si persoana umana deplina. Pai si atunci de ce acesti copii nascuti fara suflet nu pot fi botezati sau cel putin inmormantati dupa obiceiurile crestine? Oare cine stabileste aceste reguli si cat pot fi de cruzi cei ce le adopta?

Uneori lumea care ne inconjoara ne da senzatia ca traim in alte vremuri sau in alte timpuri ori in societati cu mult ramase in urma. Vrem sa afisam imaginea unor moralisti si religiosi convinsi, insa dam dovada de cruzime si lipsa de compasiune fata de semenii nostrii. Este incredibil cum insasi biserica, cea care ar trebui sa vina prima in sprijinul unor persoane in asemenea cazuri, ramane parca rece in ideea ca acestea sunt regulile ce trebuie urmate. Nu stim sau nu putem sa fim empatici la problemele sau nenorocirile altora. Trecem nestingheriti pe langa cei ce sufera, desi ne-ar fi foarte simplu sa le spunem o vorba buna sau sa le oferim o imbratisare.

Citeste si:  Dreptul la blasfemie si teama care ne mutileaza

Cu totii, trebuie sa intelegem ca pierderea unui copil este o lovitura atat pentru parinti, cat si pentru ceilalti membri ai familiei. Aceste femei, de regula, simt nevoia de a se izola, iar noi trebuie sa le oferim spatiul si timpul necesar, insa nu trebuie sa le lasam sa cada in despresie. Trebuie evitate metode de incurajare de genul: „lasa ca faci altul” sau „mai ai unul acasa”. Pentru o mama ce isi pierde copilul inainte de nastere sau pentru cea care il naste mort, nu exista asa ceva! Nici nu alt copil nu il va inlocui pe acela chiar daca acasa mai are 20. Si nici dupa 50 de ani ea nu il va uita!
Faptul ca noi nu l-am vazut jucandu-se, nu l-am auzit plangand sau vorbind, nu ii infirma cu nimic existenta. Pentru acei parinti si in special pentru aceea mama, aceste lucruri nu au nici o relevanta. Pentru ca ea l-a simtit, l-a vazut, probabil ca si-a facut vise, si l-a imaginat in viitor. Si mai ales gandul ca ceea ce putea fi nu este iti lasa un gust atat de amar…

Nimeni nu poate intelege cu exactitate ce se petrece in sufletul unor oameni care isi pierd copilul. Este pe de o parte trist, insa pe de alta revoltator. Nu poti simti altceva cand vezi indiferenta de care dau dovada persoanele avizate ce pot face ceva in acest sens. De aceea noi, ceilalti oameni, ar trebui sa venim in sprijinul acestor persoane ce sufera, macar sufleteste. Nu te costa nimic sa oferi un „imi pare rau”, este suficient, nici nu trebuie sa spui mai mult. Gandeste-te ca aceste femei au nevoie sa fie ascultate, au nevoie sa fie intelese, au nevoie sa isi impartaseasca gandurile si simtirile lor, poate ca au nevoie de tine. Intinde o mana de ajutor, maine cineva drag tie poate fi in aceasta situatie sau chiar tu.

6 Comentarii
  1. mda..din pacate exista si asemenea cazuri.
    acum 3 ani fiica unor prieteni buni de familie cu ai mei (locuind in Norgevia impreuna cu sotul, in interes de serviciu) a ramas insarcinata, i s-a spus ca va avea o fetita..a dus la sfarsit sarcina, fiind o femeie educata,citita, o mama model care nu ar fi pus nicidecum vreodata viata fatului in pericol, prin diverse metode constient sau inconstient facute (a avut o alimentatie santoasa si o grija parca iesita din comun ca totul sa decurga bine) numai ca ghinionul nu a intarziat sa apara din pacate! in dimineata zilei cand aceasta a venit la spital sa nasca, normal, implinind termenul de 9 luni, mama a nascut greu o fetita superba insa moarta. I s-a spus ca murise cu foarte putin timp inainte ca aceasta sa vina pe lume (cateva ore). Nu stiu exact care a fost explicatia stiintifica insa veseta a fost devastatoare! Era primul lor copil, foarte dorit de altfel de cuplu si nu au apucat sa o auda nici macar o data scancind! A fost cumplit pt toti mai ales ca acolo.. exista o modalitate prin care sa treci cu bine zic ei peste tragicul moment: iti aduceau copilul mort si ti-l lasau in salon ca si cum ar fi viu, sa il alinti, s ail tii in brate sa il plangi,etc.. Prietenii astia, ai parintilor mei (parintii fetei) au mers in Norvegia si ne-au povestit cum era: groaznic! mai sus in articol se spune ca e bine, ca e o modalitate de a trece mai repede peste soc..nu stiu cat e de adevarat..insa mama fetei(bunica) ne-a povestit ca i se rupea sufletul parca mai rau cand vedea asistenta ca venea cu fetita moarta in brate si i-o punea obligat fortat mamei devastate in brate, ca si cand ar fi fost vie.. sa ii vorbeasca sa o alinte..sa ii treaca mai repede, cica.. Asta a fost de vreo 2 ori, pana cand parintii ei impreuna cu sotul au hotarat sa nu le mai dea voie cadrelor medicale de acolo sa ii aduca fetita moarta mamei pentru ca efectul dorit era altul: mama parca innebunea cand vedea fetita! Asadar in acest caz nu a prea fost ok acest tip de abordare!
    La ora actuala familia se poate numi o familie fericita! la 2 ani dupa incidentul neplacut, ea a ramas din nou insarcinata si in urma cu cateva luni a dat nastere unul copil perfect sanatos si frumos. Sunt fericiti si cine ii vede ar spune ca nu sunt 2 oameni ce au trecut prin cea mai grea incercare posibilia pentru un parinte, aceea de a-si pierde copilul, insa numai ei stiu undeva acolo in sufletul lor cum a fost si cat de mult au suferit..asa ceva nu prea se uita niciodata.. din pacate:(

  2. Nici eu nu stiu ce sa zic despre aceasta practica (aceea de a aduce copilul mort mamei). Oricum, mi se pare exagerat sa ti-l aduca fara sa soliciti acest lucru.
    Oricum, din afara e greu sa-ti dai seama cum ai reactiona. In momentul de fata, as zice ca nici eu nu mi-as dori acest lucru. Iar faza cu alintatul si vorbitul mi se pare ingrozitoare, macabra rau de tot.

  3. te intreaba dc vrei sa il vezi si insista
    dc totusi mama nu doreste sub nici o forma este facut un pachetel cu cele mentionate mai sus in articol
    in posesia caruia mama intra tot cand are dorinta, nu o obliga nimeni sa le ia

  4. Am pierdut o sarcina inainte sa ma hotarasc daca vreau s-o pastrez sau nu. Altfel spus problema s-a rezolvat de la sine. Abia dupa ce am pierdut-o, am realizat ce insemna ea pt mine. Am suferit enorm. Mult timp am avut cosmaruri si procese de constiinta , m-am considerat vinovata. Au trecut ani multi de atunci. Acum am un copil, pe care l-am nascut dupa o sarcina de cosmar, careia nici un medic nu-i daduse nici o sansa. Nici n-am curajul sa ma gandesc la o noua sarcina. Nu cred ca mai am vreo sansa. E cel mai mare blestem pe care D-zeu ti-l poate da: sa-ti doresti, sa-l simti crescand in tine si sa-l pierzi inainte sa-i poti da viata, ori mai rau sa se nasca mort.
    Greselile cui le plateste o femeie care trece prin asa ceva?

  5. este, probabil, ingrozitor sa pierzi un copil sau sa-l nasti mort. nici nu vreau sa ma gandesc ce ar fi cu mine dac as trece vreodata printr-o astfel de experienta.. nu o doresc nimanui…

  6. Am pierdut sarcina la 6 luni… a trecut un an si inca ma controlez foarte greu chiar si pe strada sa nu plang. Sunt zile cand nici nu vreau sa vad pe nimeni. Nu prea imi place sa vorbesc despre asta si nu cred ca discutiile ajuta prea mult, pt ca am incercat. Am avut parte de o doctorita de cosmar, nu avea manusi, atunci striga pe coridoare ca ea nu are manusi si se purta de parca as fi fost datoare la ea. Era fetita…si au aruncat-o intr-un sac menajer in fata mea. Nu o sa uit niciodata ziua aia. .. si ca si cum nu era de ajuns mi-a zis: \”nu mai tipa asa ca eu cred ca esti nebuna fetito, cred ca te si bucuri ca ai scapat de el\”, probabil din cauza faptului ca nu eram casatorita legal a ajuns ea la concluzia asta. Imi doresc din tot sufletul sa mai dau ochii cu ea la mormantarea baiatului ei, k se mai si lauda ca ea are un baiat. Dumnezeu e acolo sus, chiar daca din cand in cand ne mai da cate o palma…….doar cand o sa o vad in starea in care am fost eu si inca mai sunt o sa incerc sa uit ziua aia blestemata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.