Planuri pentru un viitor apocaliptic

Azi imi spunea o colega ca a urmarit un documentar despre preconizata inversare a polilor magnetici. Si, ca mai mereu in astfel de situatii, am dezvoltat una dintre acele conversatii pornind de la cateva ipoteze extrem de subrede si avand mintea si imaginatia inflacarate de avalansa de filme cu teme apocaliptice: ce-ai face daca Pamantul ar fi lovit de un cataclism, de orice fel ar fi acesta: un razboi nuclear, radiatii extrem de puternice care ar parjoli totul in calea lor, o glaciatiune etc. Daca te-ai numara printre supravietuitori sau daca ai fi dintre aceia care au grija sa tina ascuns prin maneca un pistol cu un singur glont.

Eu am conchis ca nu as fi sigur din stirpea celor care lupta, care inving orice obstacol si duc mai departe rasa umana. Caci am convenit cu totii ca nu avem de-a face cu o extinctie totala. Am plecat fruntea si mi-am recunoscut infrangerea apriori. Ma cunosc prea bine: nu am destul nerv in mine si nici destula vointa de a calca pe cadavre. Caci sa fii un supravietuitor implica de cele mai multe ori sa fii crud. Supravietuirea nu e numai o chestiune de vointa si curaj, de ambitie si putere, ci depinde si de conditia de a fi mai puternic decat celalalt, sa iti doresti mai mult decat celalalt. Resursele sunt limitate si atunci trebuie sa smulgi altuia ca sa ai tu.

Poate vi se pare sinistra tema pe care v-am propus-o, insa cu atatea scenarii incepe sa nu imi mai para atat de fantezista.

Pe de alta parte, imi dau seama ca sunt sanse ca realitatea sa bata pana la urma fanteziile mele de acum. Ca odata pus in fata ororilor, chiar sunt sanse reale sa gasesti in tine izvoare de puteri pe care nu credeai ca le posezi. Cel putin asa se intampla in filme, dar nu numai. Vedem la stiri povesti cu oameni reali, care nu par sa aiba capacitati extraordinare si care devin eroi in anumite situatii. Si atunci ma gandesc daca nu cumva oricine are acest potential, numai ca ne lipseste acea scanteie, acel act care sa duca la declansarea lui. Da, dar actele de eroism raman impulsuri solitare. Cu alte cuvinte, esti erou o data, starea aceasta extraordinara nu este una de durata, una de continuitate. Or, supravietuirea intr-o lume post-apocaliptica presupune sa fii superman in fiecare zi. Sa induri multe, sa nu o iei razna, sa nu-ti pierzi mintile si sa nu-ti uiti motivatia.

La acest capitol cred ca as avea probleme. Nu sunt deloc un om cu capacitate mare de anduranta. Obosesc repede si renunt la fel de repede. De-asta ma gandesc serios ca ar trebui sa am in casa, mereu la indemana, un mijloc comod de a parasi un ring, o arena in care n-as sti cum sa lupt. Frumos, curat si fara durere.

Cat de mult suntem educati in sensul supravietuirii? Aproape deloc, as zice eu. Nascuti intr-o epoca ultra tehnologizata, crescuti in moliciunea confortului si a bunastarii, niciunul dintre noi nu mai stie cum sa vaneze, cum sa pastreze in mod constant o stare de alerta. Cruzimile cu care ne-am dresat sunt unele mult mai subtile, mai filtrate. E adevarat, ranim in continuare, dar nu suntem obisnuiti cu privelistea directa a plagilor pe care le cauzam. Prea putin avem contact cu sange. Durerile noastre sunt rafinate, de cele mai multe ori autoprovocate, am pierdut legatura cu dimensiunea animalica, cu glasurile acelea lugubre, cu vocile pamantului si ale vietii. In universul de plastic, nu am facut cunostinta cu consistenta noroiului si a mazgii.

Nu cred ca in actul meu, al renuntarii, e vreo urma de noblete. Sa nu ma judecati gresit, in niciun caz nu arunc aceasta frisca asupra tartei esecului meu. E vorba pur si simplu de constientizarea unui handicap. De faptul ca stiu din ce aluat sunt facuta si mai stiu si ca el nu este unul dur, de metal, care sa indure frictiuni nesfarsite. Oasele mele sunt de plastilina si articulatiile din guma de mestecat. Cum sa fiu o supravietuitoare?

Nu vreau sa va sperii si nici ca tonul meu sa fie unul prapastios. Dar nu stiu cat timp mai putem ignora semnalele pe care le primim din tot felul de surse. Din pacate, s-ar putea ca in viitor sa fim pusi in fata unor astfel de decizii, decizii care erau harazite doar personajelor de film si carte.

Lumea pe care o cunosc este singura la care visez. Si nu ma pot imagina intr-o alta. As claca, mecanismele dupa care functionez acum sunt atat de legate de ceea ce exista in prezent, incat nu vad prin ce aranjamente, prin ce fel de magie ar da randament si acolo. Sigur, veti spune ca nimeni nu are dreptul sa renunte la viata. Ca e imoral, ca e de datoria mea sa lupt. Da, dar si instantele de judecata vor fi altele, nu-i asa? Legile dupa care ne conducem acum isi vor fi pierdut importanta acolo. Si poate ca pacatul imi va fi iertat.

Faceti un exercitiu de imaginatie. Vi s-ar topi oasele sau ati sti sa aprindeti iar focul ciocnind doua pietre?