Pozitia parlamentarului. Pozitia copilului. Ruptura dintre arta si scoala

Acum vreo saptamana, un deputat in Parlamentul Romaniei a avut, la tribuna, urmatoarea problema: „Cu cateva luni in urma am vazut cu un coleg de-al meu un film, «Pozitia copilului». M-a impresionat foarte mult… Dupa un timp aud ca este premiat acest film. Am vrut sa ies din sala cand a inceput filmul, cu cuvinte atat de urate. Noi ne chinuim sa dam o educatie copiilor la scoala si in filmul ala numai niste obscenitati, trivialitati, injuraturi. Copilul catre mama, ii spunea tot felul de lucruri urate. (…) Nu cumva acel film a fost premiat pentru ca se doreste denigrarea poporului roman si minimalizarea activitatii in invatamantul nostru?”

Ca unul care a lucrat in mass-media, va pot spune ca astfel de declaratii sunt o pleasca divina pentru o zi de munca. E genul de scuipat contra vantului care il transforma pe autorul sau intr-o victima facila a calomniei publice. E ceea ce asteapta orice editorialist sau blogger: pretextul ideal pentru a-si putea revarsa frustrarile. Un personaj nou, altminteri neinteresant si nepericulos. O declaratie atat de nelalocul ei incat n-o sa primeasca sustinere nici de la propriii colegi de partid. Usor insa de trecut la generalizari: clasa politica pune oprelisti culturii. Dintr-un asemenea context, e usor sa scoti un text furios si colorat, genul de articol care sa te faca sa pari barbat: pana la urma, aperi onoarea culturii in fata unui agresor stupid. Si riscurile sunt inexistente: nu e vorba de Ponta sau de Basescu, n-o sa te sune cine stie cine ca sa mai imblanzesti tonul, n-o sa-si retraga nimeni publicitatea de la tine de pe site.

Cinstit recunosc: m-a batut si pe mine gandul sa scriu, atunci, ceva de genul asta. Insa, tocmai cand imi cautam prin argou cuvintele potrivite, au inceput sa curga in newsfeed articolele altora, mai rapizi si, desigur, mai celebri decat mine.

Or, in momentul acela, s-a activat in mine un alt reflex dobandit pe vremea cand lucram in presa: cand vezi ca toata lumea se aliaza neconditionat impotriva cuiva, e bine sa verifici daca nu cumva e ceva in neregula.
Si asa m-am pomenit jucand cu mine un joc: ce-ar fi daca i-as lua apararea mocofanului? As putea empatiza cu ceva din declaratia lui, as gasi motive sa-i inteleg refularea?

Nu mi-au placut multe dintre filmele romanesti premiate (de exemplu, n-am nicio intelegere pentru multipremiatele filme ale lui Porumboiu, „Politist, adjectiv”, „A fost sau n-a fost?”). Ma bucur insa ca exista un segment al artelor romanesti – cinematografia – care isi face loc in constiinta universala, chiar daca motivele imi scapa uneori. Si ma bucur la fel de mult ca Inna sau Alexandra Stan – care imi plac la fel de mult ca filmele lui Porumboiu, adica deloc – ajung in topurile muzicale europene – nu-s genul de ipocrit care sa spuna ca doar succesul de festival face bine natiunii, in timp ce succesul de piata ne-ar compromite milenara traditie culturala.

Filmul lui Calin Peter Netzer – din ce am auzit, pentru ca nu l-am vazut inca – nu e insa din aceeasi oala. E un film pe care il suspectez ca mi-ar placea, judecand dupa reactiile unor cinefili pretentiosi, cu care mi-am simtit multe puncte in comun. Pentru a fi fair-play cu jocul meu de-a avocatul diavolului, o sa plec de la urmatoarea premisa: Pozitia Copilului ar fi filmul meu preferat.

Cum sa-i gasesc atunci o scuza deputatului care imi terfeleste filmul preferat?

Iar textele din diverse ziare ma avertizeaza: atacul nu vine de la un fitecine, ci de la un profesor. Tocmai un profesor, un om cu presupusa cultura, sa nu inteleaga arta?

Caut in CV-ul omului. Nu e tocmai profesor. Jumatate din activitatea scolara si-a petrecut-o la catedra, jumatatea cealalta a fost director de scoala. E o diferenta. Din experienta mea, am invatat ca directori ajung profesorii cu cel mai putin har didactic. Pentru ca, daca ai intrat in sistemul de invatamant ca sa-i inveti pe altii ceea ce tu stii deja, nu renunti la ore pentru a te ocupa de mendre gospodaresti, hartogarie, reparatii la veceuri, titularizari si detasari.

Dar chiar si asa, omul e rupt de mult de invatamant: intre 1992 si 2008 e primar al Vasluiului. Apoi, deputat, pana-n ziua de azi. Deci, printre atatea corvoade administrative, cu greu ar fi asimilabil unui om de cultura. Singura legatura pe care pot s-o fac intre cinematografie si Victor Cristea e ca, in calitatea de primar al municipiului sus-numit, a oficiat casatoria lui Corneliu Porumboiu. Si ca personajul principal din „A fost sau n-a fost?” e inspirat dintr-un fost contracandidat al lui Cristea la primarie, un realizator TV – tot profesor.

Hai, sa mai fortez o legatura: Ion Iliescu, presedinte onorofic al partidului de la tata caruia suge Victor Cristea, se joaca pe sine insusi intr-un alt film al lui Calin Peter Netzer, „Medalia de onoare”.

***

Si totusi… si totusi…

E ceva ce trebuie apreciat in declaratia lui Cristea. Sinceritatea. Prostia au remarcat-o toti, insa ea vine insotita de sinceritate.

Spre diferenta probabil de majoritatea declaratiilor facute de la tribuna Parlamentului, avem de-a face cu o declaratie sincera. Sa ne gandim la autor. Financiar, e un om de succes, fara indoiala. Patru mandate de primar de municipiu trebuie sa-l fi facut un om extrem de instarit – greu de crezut ca n-a stiut cum sa navigheze cu succes prin marea de retrocedari, lucrari publice, vanzari de spatii comerciale etc. Si totusi, il chinuie ceva: situatia scolii romanesti. Degradarea invatamantului. Ca membru al Comisiei pentru Invatamant a Camerei Deputatilor, simte ca nu e eficient in dorinta sa de a schimba ceva in bine, sau macar de a readuce lucrurile la nivelul entuziast de dinainte de 1989. Probabil ca si-ar da demisia din aceasta comisie inutila, daca n-ar fi totusi o resursa buna pentru micul trafic de influenta – mai vorbesti cu un ministru, iti mai aranjezi o ruda pe un post mai bun…

Durerea insa e reala si e acolo: aceea de a vedea invatamantul romanesc la un minim al istoriei recente. Nu mai exista respect pentru profesori din partea elevilor. Nu mai exista respect pentru scoala din partea profesorilor. Si unii si altii sunt chinuiti, fara eficienta. Din spatele catedrei, scoala e doar o leafa mica. Din fata ei, e doar o pierdere de vreme.
Si abia de-acum lucrurile pot deveni interesante.

Vazuta din exterior, scoala romaneasca are o reflectare bipolara in constiinta colectiva. E ba o victima a societatii, ba agresorul ei. Elitele tin s-o protejeze in fata atacurilor din exterior (Remus Cernea o vrea lipsita de icoane si ore de religie, Turcescu o vrea lipsita de campanii publicitare la margarina, toata lumea o vrea depolitizata), insa in acelasi timp exista in randul acelorasi elite perceptia ca scoala romaneasca isi rateaza in mod impecabil scopul educativ. Iar productia culturala a ultimilor ani, incontestabil, sesizeaza aceasta slabiciune a sistemului de invatamant. Imi aduc aminte numai „Filantropica” (momentul in care vin rachetii si le reproseaza elevilor ca-si bat joc de scoala sau momentul in care Vizante isi justifica lipsa de cultura spunand ca e student la o facultate particulara). Sau „Politist, Adjectiv”, cu elevii care par mai degraba preocupati de droguri decat de invatatura.

Vazuta din interior, dubla masura a scolii se pastreaza: in ochii dascalilor, educatia este simultan indispensabila si ineficienta. Am observat in nenumarate randuri ca, daca discuti suficient de mult cu un profesor despre sistemul de invatamant, vei observa schizofrenia. Aceeasi persoana iti va spune ca 1. fara scoala nu faci nimic in viata si 2. scoala nu te ajuta cu nimic. Cum se ajunge aici, nu e greu de inteles. Exista o forma de succes facil in Romania ultimilor 23 de ani, succesul care nu necesita scoala. E agresiv promovat, scos in evidenta. Lasa senzatia, atat in randul elevilor, cat si al profesorilor, ca nu e necesara educatia. Ce lipseste insa este mediatizarea esecului. Putini ne dam seama ca, in spatele analfabetului cu Mercedes, au ramas alti 100 de analfabeti care mor de foame sau infunda puscariile. Generalizarea e mai comoda si are mai mult efect astfel.Dupa cum e la fel de gresit sa le plangem de mila „absolventilor de facultate care nu-si gasesc serviciu”, uitand intentionat ca in majoritatea situatiilor nu calificarea superioara este problema, ci faptul ca multi dintre ei reusesc sa termine o facultate fara sa ajunga la un nivel de cunostinte solide specific gimnaziului.

In fine, haideti sa scurtez un pic prezentarea: ce vreau sa spun e ca, prin insumarea duplicitatilor anterior amintite, obtinem un triunghi al derutei sociale, din ale carui varfuri se opun una alteia scoala, arta si societatea (aceasta din urma in sensul restrans de societate de productie si consum, cea in care banii sunt masura succesului).

Deputatul de Vaslui are ceva din Nae Catavencu: dedesubtul declaratiei gaunoase, probabil ca nutreste un ideal destul de nobil. Nu-i este clar care anume si de aceea nici nu poate sa-l exprime. O sa incerc sa-l ajut eu, pe cat m-oi pricepe.

El ar vrea ca antipozii sa devina stabilopozi, iar cele trei adversitati enumerate sa devina punctele care determina un plan. Un intreg al dezvoltarii armonioase, atat la nivel global (educatie, arta, buna-stare), cat si individual (minte, suflet, bani). Deputatul ar vrea ca scoala sa produca valori profitabile societatii de consum, iar societatea de consum sa-si sustina eficient sistemul de invatamant in crearea resursei umane. Iar cultura (in acceptiunea ei artistica, nu stiintifica) romaneasca sa nu se mai intample in ciuda scolii, ci multumita ei.

***

Tristul deputat n-a avut dreptate sa critice un film. O productie artistica nu poate si nu trebuie incorsetata in ideologie sau umbrita de profit si, cu atat mai putin, ar trebui cenzurata la nivel de limbaj, asa cum si-ar fi dorit vasluianul, invocand „cuvintele urate” si „obscenitatile”. Si nu, n-ar trebui ca finantarea de la CNC sa fie conditionata de promovarea valorilor nationale.

Insa nu ma pot opri sa nu observ ca nu e vorba de un film ca o exceptie, ci de o regula care nu suporta abatere. Arta cinematografica romaneasca ne aduce premiu dupa premiu, duce realismul post-socialist pe noi si noi culmi de expresie, insa de fiecare data pretul e acelasi: stigmatizarea (justificata, nu zic nu) a unei parti din Romania. De la „Moartea domnului Lazarescu” pana la „Pozitia copilului”, niciun film nu face servicii de imagine statului – in afara lui sau in interiorul lui. Ceea ce n-ar fi nicio problema, daca n-ar fi si niste bani publici cheltuiti pe-acolo.

Poate ar fi prea mult sa ma astept ca un regizor din noul val sa propuna CNC un proiect de film care sa aduca si niste turisti, nu doar ursi de argint sau palmieri de aur. Dar ar fi prea mult sa-mi doresc un film care sa le aduca aminte spectatorilor, mai ales celor pentru care inca nu e prea tarziu, ca, in ciuda aparantelor, incultura nu e o solutie fezabila?

***

Si ca sa inchei: inainte de a fi moderna si postmoderna, cultura s-a nascut din agricultura. Nu invers. Cicero a spus „cultura animi”, facand o paralela intre ogor si suflet: trebuie sa insamantezi ca sa culegi roade. Judecand dupa semintele pe care artistii romani le arunca in pamant, ma astept candva la o supraproductie de grotesc, drama si absurd.