Sa ne revizuim prioritatile!

A trecut deja ceva timp de la ce s-a intamplat cu Raluca Stroescu – stiti povestea, a urlat – pe buna dreptate – toata presa: este vorba de tanara manager intr-o firma de audit care a murit de epuizarea datorata unui program mult prea incarcat. Am vrut sa scriu de atunci un editorial pe aceasta tema, dar m-am gandit ca ar fi bine sa se linisteasca putin spiritele pentru ca nu ar fi aut nimeni rabdare sa-mi urmareasca rationamentul – poate nu prea placut ca si concluzii.
Va prezint doua… studii de caz.

1. Acum mai multi ani am trecut de o serie de interviuri si am fost angajata intr-o companie nici prea mica nici prea mare pe un post pe care mi-l doream foarte mult. Intre mine si presedintele companiei era un singur om, respectiv sefa mea directa. Ma duc plina de entuziasm in prima zi de lucru despre care mi se spusese ca se termina la 18.30 si constat cu stupoare ca sefa mea isi aloca si imi aloca sarcini pana undeva in jurul orei 24.00. Intrucat eram mai mica si mai proasta nu am comentat nimic, spunindu-mi ca ‘ei, s-a intamplat astazi ca au fost prea multe probleme!’. Dupa ce de luni pana sambata se intampla acelasi lucru, adica ies din casa la ora 7.00 dimineata si ajung inapoi dupa ora 1.00 – tot dimineata!!! – imi iau inima in dinti si imi intreb sefa: ‘Dar parca la interviu mi-ati spus ca programul se termina la 18.30…’. Raspuns: ‘Da, intr-adevar, asa era cand m-am angajat eu aici, dar in timp tot am ramas dupa program sa mai termin una, sa mai termin alta si mi-am prelungit singura programul. Nu ca mi-a spus cineva, dar imi place firma asta si vreau sa fac cat mai mult si sa iasa bine.’ La afirmatia mea – fireasca spun eu – cum ca nu intentionez sa urmez acelasi program pentru ca as fi o epava in cateva luni, m-a privit contrariata si mi-a dat de inteles ca nu pricepe cum adica eu nu vreau binele companiei si ca, tocmai pentru ca presedintele ei este un om atat de fain care nu ne impune nimic, ar trebui sa ne aratam interesul. Mi-am prezentat bineinteles demisia dupa lunga sedere de o saptamana si dusa am fost. Mentionez ca domnisoara manager avea fix 29 de ani!

Citeste si:  Barbatul metrosexual pe cale de disparitie?

2. In urma cu aproximativ 2 ani am trecut din nou o serie de interviuri, de data aceasta pentru un job pe care il vanam din facultate intr-o companie pe care o monitorizasem permanent, dar care nu-l scosese la concurs ani buni. Ar fi fost incununarea de moment a vietii mele profesionale si eram hotarata sa accept un program prelungit, daca este nevoie, pana undeva in jurul orei 22.00. Mi se adusese din nou la cunostinta ca timpul de lucru se incheie undeva in jurul orelor 18.00, inclusiv sambata, cu mici exceptii atunci cand exista un dead-line presant. In prima zi de lucru mi s-a facut instructajul: nu am voie sa vorbesc la telefon in interes personal cat timp ma aflu la job, nu am voie sa parasesc incinta firmei pentru a merge la magazinul din colt fara bilet de voie, etc. Am intrebat bineinteles si de program. Raspuns (de la o domnisoara care avea datoria sa ma familiarizeze cu ce se intampla pe acolo): ‘Nu iti cere nimeni sa stai dupa program, dar trebuie sa stai pana iti termini sarcinile; pot sa-ti spun din experienta personala ca in primii mei doi ani aici nu am plecat niciodata inainte de 00.30!’, adaugind si un „pana inveti iti va lua mai mult timp sa le faci!”.

Citeste si:  Copiii problema - produsul parintilor inconstienti

Am refuzat politicos jobul si astazi sunt cel mai fericit om pentru ca programul lor prelungit se intindea pana la 24.00 si nu pana la 22.00… caci daca era pana la 22.00, in prostia asta a noastra – sau cel putin a mea – care se manifesta prin goana irationala dupa reusita profesionala, as fi acceptat sa fiu sclava pe plantatie timp de 14 ore pe zi, in FIECARE zi, doar pentru ca era vorba despre jobul mult visat!!!

Si acum va invit sa tragem impreuna concluziile: oare chiar e numai vina angajatorului? Nu cumva este in primul rand vina noastra? Intram in primii ani dupa terminarea studiilor in campul muncii si suntem dornici sa aratam lumii de ce suntem in stare. Ne lasam manipulati de replici ale angajatorului de genul ‘Intai trebuie sa inveti si sa capeti experienta, apoi vorbim de mariri de salariu!’ si sforaie orgoliul si dorim sa vada TOTI ca invatam repede si ca aducem venituri considerabile companiei; ne obliga cineva? NU NE OBLIGA NIMENI! Sa lasam scuzele legate de bani. Daca niciunul dintre noi nu ar accepta, angajatorul nu ar avea ce face. Ar fi nevoit sa ceara un timp de lucru omenesc si sa plateasca orele suplimentare. Degeaba aruncam cu pietre in angajator cand ne mancam intre noi si vrem sa aratam sefului ca muncim mai mult decat colegul intr-un acces de servilism gretos.

Citeste si:  Pe care parte a tupeului te afli – un text cu vagi legaturi cu Craciunul

Haideti sa ne intocmim o lista de prioritati in aceasta saptamana. Primul rand de pe aceasta lista trebuie se fie EU. Lasati munca pe branci in folosul firmei cand n-ati mai trecut pe acasa decat ca sa cadeti pe o canapea si sa dormiti de mai bine e o luna. Si eu sunt de principiul ‘daca imi fac munca asa cum trebuie, compania va merge bine, deci imi va fi si mie bine caci voi creste odata cu ea’, dar, ca orice lege, acest principiu trebuie sa aiba norme de aplicare clare si care nu pot fi incalcate.
NU renuntam la timpul cu iubitul, NU renuntam la cele 8 ore de somn recomandate, NU renuntam la o plimbare prin parc dupa o zi grea, NU renuntam la o cafea cu prietenele, NU renuntam la timpul petrecut cu copiii nostri! Acestea nu sunt de vanzare pentru niciun salariu din lume, pentru ca scopul muncii noastre nu este sa castigam bani, ci sa castigam bani care sa ne ajute ca cele scrise mai sus sa se intample cat mai frumos! Si nu depinde doar de angajator, ci depinde de NOI, de cat de mult curaj si de cat de multa intelepciune dam dovada atunci cand spunem NU!


5 Comentarii
  1. Asa este. Noi nu ar trebui sa acceptam. Dar ce te faci cu spargatorii de greva care sunt dispusi sa accepte daca tu lasi postul liber si protestezi?

  2. Cred ca tocmai asta era ideea editorialului: sa nu mai existe spargatorii de greve, sa realizam ca munca este un mijloc si nu un scop, iar daca o facem cu placere, cu atat mai bine, dar nu sa ne refugiem in ea si sa uitam de tot restul.

  3. offfffffff cata dreptate aveti……. dar toat lucrurile astea se intampla si din cauza inflatiei in care traim, cand saracii oameni ar face orice doar ca sa castige un ban in plus, negandindu-se normal, la efectele negative ce pot urma. este greu pentru unii , eu una nu as accepta nici un job care sa ma solicite prea mult, mai ales unde sa renunt la prioritatile mele personale. cazul ralucai cred ca este un bun exemplu, din pacate a trebuit sa se intample asta, ca noi sa ne gandim mai serios la noi, dar niciodata nu e prea tarziu…. multa bafta fetelor !

  4. stati putin ca fara ceva munca istovitoare la inceput de cariera nu avem un nume mare de pus la CV. nimic nu pica asa din cer, mura-n gura. fiecare a inceput pe un post minor cu responsabilitati si un program incert . iar Raluca Stroescu a ales sa se infometeze daca am inteles eu bine …

  5. Cred ca de mici suntem bombardati cu idei de genul: \”succesul se obtine f. greu, viata e o lupta, totul se obtine cu mari eforturi\”. Si daca acest lucru nu se aplica mereu?
    Putem incepe cariera si fara sa fim secati de munca istovitoare, sefi tampiti, mii de ore peste program etc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.