fbpx

Sunt un peste mic intr-un iaz infestat. Nu, nu ma puteti ajuta!

Dezamagirea este un cuvant prea moale, prea slab. In plus, atatia oameni se declara dezamagiti incat, prin uzul frecvent, cuvantul si-a pierdut din tarie si a ajuns sa nu mai exprime mare lucru. Caci a ajuns deja cliseu sa fii dezamagit. Toti suntem dezamagiti. Urmaresc cu un ochi larg deschis campania pentru alegeri. Pe celalalt nu il deschid. Probabil ca n-o fac dintr-un instinct de supravietuire. Nu stiu daca voi o mai faceti, nu stiu daca intentionati sa mergeti la vot. Fiecare zi, fiecare buletin de stiri, fiecare talk-show vin cu feluri noi de mazga, cu feluri noi de a demonstra ca la noi arta dezbaterii a murit. Nu se mai dezbate nimic. Si stiti de ce? Pentru ca dezbaterea presupune onestitate. Presupune rabdarea de a-l asculta pe celalalt, presupune respect pentru interlocutor, presupune respectarea unor reguli. Pentru ca dezbaterea este ceva ce numai gentlemenii stiu sa practice si sa se bucure de ea.

Or, din ce vad eu, v-am spus, cu un singur ochi marit de groaza, nu mai este nici macar balci. Balciul, in sine, nu este ceva rau. Balciul este si el un mod de a „combate”, nu la nivel de Oxford, e adevarat, insa avand anumite zone de limpezime. Balciul are ceva vesel, ceva light si nu are darul de a infesta in mod iremediabil atmosfera din jur. Balciul e cu clovni si cu femeia cu barba, in cel mai rau caz. Femeia de azi nu are barba, unii o califica drept chic, dar e infinit mai periculoasa. Caci isi tine limba despicata in spatele buzelor rujate si pun pariu ca are o coada sub fusta aia de 3000 de euro. Balciul e cu „nebuni”, nu cu monstri. Pentru ceea ce se perinda la televiziuni si se intampla in aceasta campanie, ma tem ca nu am un cuvant.

Citeste si:  Hainele tale: Personalitatea ta

Nu. Nu mi se mai pare nimic „simpatic”, nimic „amuzant”. Nici clipul in care Basescu se razboieste cu Badea, nici elucubratiile lui Stan, nici tonul grav al lui Chireac, nici vocea de justitiar al lui Razvan Dumitrescu. Nici revoltele lui Cristian Tudor Popescu, nici glumele lui Dinescu.

Din cand in cand, din mazga aceasta, rasar niste siluete si faptele lor. Vorbele lor. Inregistrari cu un santaj la drum de seara, replici la clipurile lui Basescu, laudele lui Geoana cum ca ar avea acasa o multime de poze cu mai-marii lumii si, deci, nu mai are nevoie sa-i cunoasca, deziceri, renegari partiale sau totale. Transformarea trista a unui cotidian incaput pe maini insalubre. Absurditati. Haos. Vacarm. Diverse chestiuni se dezbat, vocile se ridica, vocile incep sa tremure, unii se balbaie, altii declama triumfator.

La noi, cei de pe partea cealalta a sticlei, se produc mici valurele cauzate de pietrele pe care ei le arunca in lacul unde ne traim existenta. Si aceste valurele ale revoltei se involbureaza pret de o clipa, o creasta luceste timid („Ne-am saturat, domnule! Astia isi bat joc de noi? Cum e posibil asa ceva? Nu mai e nicio speranta pentru tara asta!”), apoi se sparg la mal, in neputinta, in lipsa de urmari. Caci, de fapt, nu se intampla nimic.

Citeste si:  Eu sunt din Pungesti. Si tu esti din Pungesti. Si suntem agresati!

Iar a doua zi o luam de la capat, alte pietroaie, alte valurele, aceeasi neputinta, aceeasi scrasnire in van a dintilor. In balta noastra sunt deversate zilnic cantitati de deseuri care ar alerta orice garda de mediu din lumea aceasta.

Deloc imprevizibil, ne-am obisnuit. Ne-am resemnat: lacul asta s-a umplut, suntem toti bolnavi, toti infectati. Am primit puroi initial in doze homeopatice, acum au inceput sa ni-l toarne pe gat cu polonicul, mai regurgitam putin, mai dam „pe-afara”, nu-i nimic, peste noapte coboara o amnezie grea ca o pacla de pasla, iar maine o luam de la capat. Nu mai exista ape curate, nu mai exista zone libere. Presa sau politica, contururile se sterg, se intrepatrund, se trece pe furis sau la vedere dintr-o zona in alta, se practica o libera circulatie, o maleabilitate vascoasa, caci rigiditatea nu mai e de mult la moda, iar curatenia e suspecta, trezeste banuieli intr-atat de insistente incat se transforma, ca prin miracol, in … mizerie. In mod curios, din cand in cand suspectez in randurile noastre si niste valurele de entuziasm. Apare vreo figura, noua sau veche si repusa intr-o lumina favorabila, si incepem sa speram. Ne agatam cu dintii de aripa, oricat de fragila ar fi ea, vreunei pasari. Sau a unei chestii care seamana doar cu o pasare. Suntem gata sa investim cu rolul de mesia orice individ, orice vedeta de-o zi. A doua zi, uitam si o luam de la capat. Traim un deal al lui Sisif, respectand insa nu ciclul urcarii bolovanului, ci dezgust – falsa speranta – apatie, iar dezgust, iar iluzie, si tot asa.

Citeste si:  Capetele in care s-a stins de mult timp lumina

Ma intreb cum ar mai arata in zilele noastre miracolul biblic al inmultirii pestilor si painii. Cred ca ar fi in sens invers: cei doi pesti s-ar transforma in doua mii de viermi si cinci mii de broaste. Caci pana si miracolele au nevoie de aer curat, iar aici, pur si simplu, nu se mai poate respira.

Ce e ironic e ca nimeni nu observa cum, in tot acest timp, helesteul se goleste de apa. In curand ne vom zbate ca pestii pe uscat, cu gura larg deschisa dupa un strop de aer, cu privirea incremenita.

2 Comentarii
  1. Realitatea e dureroasa. E trist sa traiesti intr`o astfel de tara, sa nu mai ai nici speranta ca intr`o zi o sa fie bine. Pe masura ce trece timpul, ne asteptam la din ce in ce mai rau..
    Foarte reusit articolul. 😉 felicitari

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.