Telefonul care ne dezbina

Marturisesc ca exista inca acte ale semenilor mei pe care refuz cu obstinatie sa le inteleg. Ba chiar ale celora cu care ma invart in aceleasi medii si cu care s-ar zice ca am puncte in comun. De pilda, constat ca mai toti sufera de sindromul “ultima generatie”. Acesta poate fi reperat in mai multe chestiuni, dar devine extrem de vizibil atunci cand vorbim de telefonul mobil. Oamenii sunt obsedati de telefoane, este clar.

Sunt capabili sa vorbeasca ore in sir despre ele. Despre interfata, memoria, aplicatiile lor. Vorbesc atat de mult incat telefoanele par sa fi devenit membri ai familiei lor sau chiar niste extensii ciudate ale propriilor maini. Cand nu stiu ce sa faca, cand se plictisesc, cand se instaleaza taceri stanjenitoare, nicio problema: scot mobilul si incep sa butoneze. De cand au internet pe ele, pot sa faca o multime de lucruri si au astfel o scuza: nu sunt prezenti, nu sunt aici, caci ei navigheaza. Si sa te fereasca sfantul sa intrerupi un om care navigheaza. Uitandu-ma eu la fetele lor incruntate, am dedus ca navigatia asta e o chestiune a naibii de serioasa pe care n-am cum sa o inteleg la adevarata-i maretie, cel putin nu pana nu cedez valului si nu-mi procur si eu un telefon care sa fie capabil de mai multe decat traditionalele si vai, atat de demodatele, activitati precum vorbitul si sms-uitul la el. Da, doamnelor si domnilor, marturisesc ca telefonul meu este un antic. Unul vintage, care nu se bucura de cuceririle lumii moderne. Rusine mie, dar nici macar poze nu pot face cu el. Nici macar nu pot asculta muzica bataindu-ma in metrou cu castile in urechi.

Cand il scot din geanta, oamenii se uita la el ca la un cadavru. Cu un amestec de fascinatie si greata, adica. Faptul ca nu am un telefon blinkuitor si inteligent face sa fiu exclusa din multe activitati sociale. Bunaoara nu-mi trimite nimeni poze. Nimeni nu ma tine la curent cu cat de amuzanti arata iubitii lor cand dorm cu gura deschisa si cu un firicel de saliva scurgandu-li-se din gura. Nici nu stiu ce revelatii a mai postat cineva pe Twitter in timpul cand am iesit eu sa-mi iau paine si dulceata. Practic, traiesc intr-o izolare semiconstienta si din cauza asta oamenii nu se pot baza pe mine.

Sunt intrebata in nenumarate randuri cand am de gand sa intru in randul lumii. Nu-mi spune nimeni de pilda sa-mi procur cum-necum un i-phone. Un asemenea telefon ar fi de natura sa bulverseze total si sa arunce in instabilitate psihica o fiinta neantrenata ca mine. Ar fi o schimbare prea brusca de la telefonul meu preistoric – cred ca are frumoasa varsta de 8 ani – si un ozn al telecomunicatiilor. Toti imi spun sa o iau incetisor, numai sa pornesc odata.

Degeaba incerc eu sa le spun ca sunt perfect fericita fara sa-mi pot citi mailul cand ma duc la Carrefour si ca eu, cand ma duc la chefuri, nu simt nevoia sa navighez, ci imi place sa stau cumintica pe uscat si sa ma bucur de binefacerile terestre. Toti sterg pe jos cu starea mea de perfecta satisfactie si-mi spun ca habar n-am cate imi lipsesc si imi promit ca-mi va usura viata asa cum nici nu visez.

Despre asta nu stiu ce sa zic. Am serioase indoieli. Toti posesorii de telefoane ultra-inteligente mi se par, scuzati expresia, usor posedati. Daca li se descarca, ii vad cum incep sa se uite nelinistiti in stanga si in dreapta, sa nu aiba stare. Parca au mancarimi si gura incepe sa li se miste haotic, fara sa emita sunete perceptibile de urechea mea. Cand nu tin telefonul in mana, par cumplit de nefericiti. Ca si cum s-ar afla pe o corabie careia un mus iresponsabil i-a smuls carma si acum pluteste in deriva. Navigatie fara destinatie precisa, carevasazica.

In plus, posesorii de telefoane inteligente sunt toti atinsi de un blestem: acela ca in orice clipa, undeva, intr-un laborator si o fabrica din lumea asta cineva testeaza un telefon si mai inteligent decat cel pe care il au in buzunar. Gandul ca cineva e mai fericit decat ei apasand niste butoane sau mangaind un ecran ii innebuneste si ii face sa se inscrie pe liste, sa se trezeasca la ora trei dimineata si sa se aseze la coada in ger si in zloata in fata unui magazin. Cand ar putea sa-si incalzeasca palmele de acelasi instrument trei zile mai tarziu, in conditii perfect civilizate.

Nu ma indoiesc ca, in curand, vor aparea terapeuti care sa trateze aceste biete suflete pierdute a caror fericire dureaza exact pana cand Nokia sau Apple incep sa lucreze la un nou model. In rest, traiesc cu angoasa asteptarii noii creaturi. Urmaresc zvonurile, scaparile de informatii, noutatile cu privire la abilitatile in plus. Desigur ca ceea ce fac aceste companii se numeste act de cruzime, atatand si mai mult dependenta consumatorilor. Am vazut ca la un targ de produse de lux s-a “lansat” un sicriu prevazut cu telefon. Nu stiu daca prietenii mei au aflat, dar daca da, cu siguranta au dezbatut asupra aplicatiilor de care ai putea avea nevoie pe lumea de dincolo.