Unde fugim de familie. „Teama de implicare”

Cum spuneam data trecuta, mi-e cateodata frica de ce-o sa insemne moda la oameni peste cateva decenii. Iar una din spaimele mele tine posibila ruptura intre individ si familie.

Trendurile importante, asa cum am spus, vin dinspre lucruri care au fost, candva, interzise. In principiu, numai ce a fost vreodata greu accesibil creeaza dorinte in mintea umana. Marketingul stie cel mai bine asta: ca sa iti doresti un produs, el trebuie sa fie mai intai extrem de scump, sa nu ti-l poti permite. Abia apoi preturile scad, sub un pretext sau altul, iar dorinta inca vie din tine se intalneste, la un moment dat, cu posibilitatea de a detine acel produs. Valorile umane par a se supune acelorasi reguli.

Burlacia, viata pe cont propriu, absenta cuplului, divortul – astea erau acum o suta de ani semne de rebeliune, de sociopatie, de inadaptare. Mai intai au fost interzise, apoi au devenit tolerate, apoi au ajuns la moda. Cum spunea un banc, mi-e teama ca va veni ziua in care vor fi obligatorii.

Pentru oricare din noi, lumea se imparte in doua: pe de o parte, e microcosmosul nostru social, un grup restrans de oameni pe care ii cunoastem bine si care ne cunosc bine, cu care avem relatii personale si intime. Ii recunoastem usor, sunt oamenii la ale caror inmormantari vom plange.

De cealalta, macrocosmosul, lumea larga, oamenii cu existente statistice, de care ne pasa cand ii trat?m en-gros, dar care nu ne intereseaza luati la bucata.

Cele doua lumi nu sunt niciodata egale in ochii nostri si, in cele mai multe cazuri, sunt tratate diferit, pe alocuri opus. In lumea noastra mica, functionam dupa cum ne dicteaza sufletul, ne adaptam, facem compromisuri. In lumea cea mare, aplicam reguli si principii si ne supunem lor. Cei mai multi dintre noi se vor simti mai bine in microunivers; asta nu inseamna ca nu exista destui pentru care macrouniversul este mai important – acestia din urma pun principiile inaintea oamenilor, dintre ei se aleg eroii si antieroii omenirii. In esenta insa, avem nevoie de ambele lumi: cand suntem dezamagiti de microcosmos, cand ne supara sau ne limiteaza mediul intim, ne putem refugia in macrocosmos, ne putem „lua lumea in cap”. Si invers: cand ne tradeaza „lumea rea”, gasim consolare in mijlocul „celor dragi”.

Citeste si:  Cum ne descurcam cu un copil-problema

Orisicum, ce vreau eu sa spun e ca micro-universul nostru era, pana nu demult, alcatuit din familie – plus cativa prieteni. Lucrurile s-au schimbat insa si se schimba in continuare, dinspre orasele mari spre cele mici: noul microunivers se incropeste acum la scoala, la facultate, la locul de munca – acolo unde ne petrecem cel mai mult timp. Relatiile de sange sunt tot mai des inlocuite de alegeri personale. Asta ar putea fi bine, veti spune, dar exista un dar. Si anume ca astfel microcosmosul nostru nu se mai intemeiaza pe sentimente, pe afectiuni, pe slabiciuni, ci incepe sa se supuna regulilor si principiilor generale ale societatii. Cand gresim, suntem judecati. Cand ni se greseste, judecam. Pierdem nu doar dreptul omenesc de a gresi, de a fi slabi, dar si intimitatea, increderea, dragostea neconditionata.

Citeste si:  Tacerea e de aur

Avem in jur prieteni care stiu exact cand bem, cand mancam, cand facem dragoste, cu cine si de ce. Si totusi, cand ne este greu, nu avem pe umarul cui plange.

Dizolvandu-ne microcosmosul, scutul nostru de protectie impotriva lumii dispare. Suntem obligati sa jucam dupa regulile societatii. Daca avem succes, daca suntem castigatorii partidei, atunci e bine, n-o sa ducem lipsa lumii noastre mici si disparute. Dar daca esuam – si sansele sunt mai mari s-o facem – atunci am incurcat-o, nu mai avem unde ne ascunde.

Acest trend al fugii de familie se manifesta puternic in metropole, dar nu mai e mult pana cand el va se va propaga in toate colturile ei. Ca orice moda, desigur, ea va urma o linie sinusoidala si, intr-o buna zi, va fi din nou cool sa fii un „om de casa”. Insa nimeni nu poate spune acum daca aceasta repolarizare va avea loc peste un an, un deceniu sau un secol. De-aia, asa cum ziceam, mi-e teama ca pe vremea cand fiu-meu va fi la varsta imperecherii, durata de viata a unei asemenea „perechi” nu va fi mai mare de o luna sau doua.

Pe continentul nord-american, dar si in capitalele europene, problema fricii de implicare, „fear of commitment” – cum ii zic ei, este in mare voga. Cuplurile dispar inainte de aparitia problemelor, se despart preventiv. Psihologii au gasit explicatia: cica vine de la neincredere, de la suferintele anterioare in dragoste. E logic ce spun ei, daca ne gandim ca viata amoroasa a unui om incepe astazi pe la 13-14 ani si ca prima suferinta in dragoste apare adesea chiar inaintea sexului. Pana la 23-24 ani, tanarul n-apuca sa invete bine ce e viata asta si cu ce se mananca ea, dar are timp sa se convinga ca dragostea e o mare pacoste, aducatoare de dezamagiri pe banda rulanta. O explicatie logica, dar destul de superficiala.

Citeste si:  De ce nu apeleaza romanii la un psihanalist

Eu as inclina sa cred ca o cauza mai profunda e cultura noastra individualista. Suntem atat de coplesiti de importanta propriei noastre persoane, de infinitul sanselor pe care le-am putea avea, de magnitudinea propriilor vise, incat devenim egoisti inainte de a ne da seama. Ajungem foarte repede sa ne justificam aprioric, sa spunem „asa sunt eu, cui nu-i convine sa ma lase in pace”. N-ajungem niciodata fericiti, dar ne consolam cu gandul ca „macar am incercat” – subintelegand deci, fara niciun motiv, ca orice incercare a fost incercarea potrivita. Nu mai negociem cu lumea. Ne conservam personalitatea asa cum am fotografiat-o intr-o perioada de entuziasm si energie, candva in tinerete, si nu ne mai acordam sansa de a deveni mai buni, pentru ca ne este teama ca am putea deveni mai rai. De altfel, nici nu prea mai stim care-i diferenta intre noi cei buni si noi cei rai. Ramanem, deci, asa cum ni s-a spus ca ar fi cel mai bine. Adica singuri. Nu mai avem nevoie de nimeni ca sa ne iubeasca si sa ne dezamageasca. Ne iubim si ne dezamagim pe cont propriu.


13 Comentarii
  1. \”Cine mă place, mă iubeşte aşa cum sunt\” – e cea mai mare dovadă de egoism să spui asta.

    Culmea, fac abuz de ea tocmai cei care sunt foarte puţin dispuşi să îşi aplice acelaşi tratament. Adică, pretind o acceptare pe care ei nu sunt dispuşi s-o acorde.

    Şi nu, dacă iubeşti, trebuie să renunţi. Mult şi la multe.

    Dar, în epoca individualismului acerb, când avem obiceiul să ne cosmetizăm defectele, mai mult, să le prezentăm drept calităţi, nu e de mirare că auzim din ce în ce mai des \”ia-mă aşa cum sunt sau dispari\”.

  2. Foarte adevarat! \”Preferam sa ne dezamagim singuri\”, dar oare asta nu ar trebui sa doara mai rau decat atunci cand suntem dezamagiti? Ar trebui sa se se infiinteze scoli pt a ne invata cum sa consolidam un cuplu, scoli pt a invata cum sa devii parinte etc. Am incetat sa invatam. Cum noi stim cel mai bine, ne privam de experienta proprie, ascultam prea mult la altii. Lucrurile ar trebui, si sunt, simple. Le complicam deoarece nu le putem accepta simplitatea. Sa fie iubire ! ( se zice ca ea te ajuta sa iei lucrurile asa cum sunt)

  3. Nu e o dovada de egoism deloc. Nu trebuie si nici nu poti, nu ai cum sa te schimbi pentru nimeni. Esti asa cum esti. Daca cineva nu te aprecieaza inseamna ca nu te merita. Treci mai departe. Asta nu inseamna bineinteles ca nu poti pe ici pe colo sa faci concesii sau stiu eu………… sa intelegi ce isi doreste celalalt etc

  4. Partea proasta este ca, uneori tu iti cauti microcosmosul acolo unde trebuie, doar ca oamenii care trebuie sa faca parte din microcosmos urmeaza deja regulile macrocosmosului. Iar dezamagirea este infinit mai mare.

  5. eu sunt de parere ca Mihai are dreptate,nu mai vrem sa facem deloc compromisuri,suntem pe principiul \”take it or leave it\” ceea ce nu e intotdeauna bine. da, trebuie sa faci compromisuri in viata , mai ales intrun cuplu nu poti astepta de la celalalt sa lase mereu de la el si tu sa ramai de neclintit in orice decizie ai lua.
    felicitari pentru articol!!

  6. si mie imi pare o oglinda destul de fidela a realitatii. desi eu am niste semne de intrebare cu privire la justificarea cu pricina, si anume: asa sunt eu, cui nu-i convine sa ma lase in pace. mie pare-mi-se ca, din contra, parca se fac niste compromisuri mai mari ca oricand, oricat de paradoxala ar fi situatia asta intr-o vreme in care mai avem putin si incepem sa urlam ca lupii la luna, cat de liberi suntem noi si ce vremuri lipsite de prejudecati si de conditionari sociale traim. inclin sa cred ca la tot pasul sunt compromisuri urate si asteptari absurde, concomitent. suntem liberi sa ne indragostim de cine avem chef, fireste, dar nici nu apucam sa ne traim inceputul povestii, ca porneste o lupta asidua de a-l reconstrui pe omul ala de la zero. daca s-ar putea sa se nasca din nou in ziua in care ne-a intalnit, ce bine ar fi. sa nu vina cu nicio traista in spinare si nimic din extravagantele sale sa nu ne tulbure linistea. de parca nu bagajul si nu extravagantele alea ne-au facut sa ne oprim privirea de la bun inceput acolo si atunci. este cumplit de trista spaima asta de libertate si inhibitia de a te mai bucura, sincer, de oameni. nu ma intelegeti gresit, compromisurile nu pot lipsi intr-o relatie. dar ele trebuie sa atarne usor de gatul fiecaruia, sa atarne in balanta aia nenorocita, potolit. nici nu cred ca poate exista o lume frumoasa fara razboiul ala al fiecaruia de a deveni mai bun. dar razboiul ala trebuie sa fie al fiecaruia in parte, nu, nu este dovada de egoism. a disparut discretia din lume. incercam sa deschidem ochii celuilalt, agresiv, inversunat, de parca nu mai este timp pe lumea asta. o metoda gresita in majoritatea cazurilor, daca ma intrebati pe mine.

  7. E unul din putinele articole pe care le\’am citit cu placere si in care ma regasesc, din nefericire. Bravo Mihai! Scrii foarte frumos!

  8. Nu mai avem timp pentru ca… chiar nu mai avem timp.
    Stiati ca?…generatia noastra are o asteptare de viata de 45 de ani in medie? Stiati ca?…generatia copiilor nostri – pentru prima oara in istoria omenirii – o generatie are o asteptare de viata de 35 de ani in medie? (Factorii determinanti? Poluarea excesiva, hormonii de crestere din mancare, hormoni care deterioreaza informatia genetica si scurteaza viata celulelor, stresul permanent pe care il capatam datorita presiunii pe care o exercita o societate bazata pe competitie financiar-profesionala si care ne afecteaza sistemul nervos si ne transforma in indivizi vulnerabili si dezechilibrati etc.)

    Asa ca…atunci cand asteptarea de viata este undeva pe la 35 de ani….te grabesti sa le faci pe toate, repede…sex, casatorie, copii, divort, ascensiune profesionala si sociala…nu neaparat in ordinea asta:)

    Ritmul s-a schimbat, perceptia asupra lumii s-a schimbat, nevoile s-au schimbat…si in consecinta s-au schimbat si modurile in care intelegem ideea de cuplu sau familie.
    Tratam totul ca intr-o economie de piata…inclusiv viata noastra personala…ca si cum pana si oamenii au devenit \”bunuri\” perisabile; oricand ii poti arunca si-ti poti \”lua\” altii mai buni.

    Cat despre articol…excelent!

  9. Cred ca pleaca totul din momentul cand suntem copii – cand suntem crescuti cu povesti cu Feti Frumosi si printese, care se indragostesc si “traiesc fericiti pana la adanci batraneti”.
    In cate povesti ati auzit voi ca cei doi s-au certat sau ca povestea a rulat si dupa mariaj. Eu cel putin singura poveste pe care o stiu sa fi continuat dupa « nunta ca-n povesti » e Shrek ( si asta e o poveste recenta). Si atunci cand tu cresti cu ideea unei povesti utopice de dragoste cum sa nu ti iei palme de la primele relatii? Pey, frate e clar ca nu te potrivesti cu toata lumea, dar zice cineva ceva in povestile alea? Zmeul e unul rau, bataus si sechestrator – cum doar unele persoane intalnesc in realitate. Iar printesele – arata toate dumnezeieste si sunt si frumoase si destepte si cuminti si gospodine. Saracii baieti! Dupa ce iti iei palmele necesare…si se produce trezirea la realitate, vine perioada de fuga… « sufli si-n iaurt, dar in ciorba ». Intr-o societate care iti cere sa lupti pentru orice – de la studii, slujba, painea de o pui pe masa, intr-o agitatie continua, cine mai are timp si chef sa-si bata capul cu o relatie care o merge n-o merge. Relatia e o chestie de pe lista cu ce ai de facut. Intalnirea e doar un reminder in agenda. Nu avem timp sa ne pierdem vremea cu fluturasi in stomac…dupa ce ai terminat scoala iti construiesti o cariera. Intr-o lume guvernata de afaceri, dragostea a devenit o afacere, mai mult decat atunci cand erau casatorii aranjate…acum se aranjeaza « afacerea » chiar de proprietari. Afacerea inceteaza cand cei doi nu-si mai pot acorda sprijinul necesar, si cand nu mai este nici un profit la mijloc. Pare brutal, dar compromisul nu apare in afaceri.
    Si atunci rezista doar cei care pot sa aiba inca fluturasi in stomac si iubesc fara clauze. Relatia e o chestiune de rabdare…o investitie pe care multi prefera sa o riste doar partial. Investesti putin ori castigi putin ori pierzi putin, investesti mult ori castigi mult ori pierzi grav.

  10. Pentru unii exista un microunivers, un macrounivers si Facebook! 😛
    Din pacate, am devenit prea virtuali…Si asta este tot o dovada de egoism.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.