Un animal mitologic: prietenia intre barbati si femei

Idealista cum ma stiti, in turnul meu de fildes, am crosetat mereu o paturica frumoasa. In romburi colorate, pline de fluturi si fluturi, de poieni insorite si plaje albastre, adaposteam o creatura frumoasa, miraculoasa, de basm, cu aripi albastre si pulbere aurie la incheieturi, zisa si prietenia intre barbati si femei. Iar aici nu numaram relatiile tip profesor-ucenica. Nu, prietenie-prietenie, cu numar de picioare egal si corp bine si corect proportionat.

Tare mult imi placea si tare mandra eram de animalul asta pe care-l cultivam cu asiduitate. Cand mi se spunea “nu exista asa ceva, unul sigur e indragostit de celalalt si sufera in tacere, asteptand nici el nu stie ce, ca celalalt sa nu-l mai priveasca la fel, sa nu se mai fataie in chiloti in fata lui, crezand ca nu-i nimic, asteptand ca brusc sa fie privit altfel, izbit de un zid si sarutat naprasnic”, pufneam superior si eram incredintata ca nu stiu ei despre ce vorbesc, ca suntem fiinte civilizate si ne-am domesticit instinctele si ca nu oricine face purici in preama noastra si ne invita la o cafea si la mousse au chocolat vrea sa ne aruncam intr-un pat impreuna.

Mai mult, eram incredintata ca putem croseta astfel de paturici mereu, ca ne putem bucura de minunata companie a barbatilor inteligenti, fascinanti, ca le putem plange pe un umar sau chiar in brate, de ce nu, iar ca mana lor nu va aluneca spre sutienul nostru, nu, nu, sexul este complet scos din ecuatie, suntem doar buni, foarte buni prieteni.

Ei, parca i-ai vazut strans sufletul odata, intr-o dimineata, in ochi, dar ai zis ca poate ti s-a parut si oricum caldura pe care o degaja era asa de placuta. Iar altadata, sa zici ca te-a strans cam tare, sa zici ca parca ai simtit un strigat din carne, dar ti-ai astupat urechile si ti-ai murmurat, cu jumate din gura,dar clatinand puternic din cap “nu, nu se poate, suntem buni, foarte buni prieteni”. Va placeau tare serile voastre inecate in vorbe si pahare de vin, si senzatia de confort in preajma lui, faptul ca puteati sa lasati jos toate armurile, sa renuntati la garda, of, nu mai erati prada, nu mai erati nici vanator, complicitatea era minunata, delicioasa, nu va venea sa credeti cat de bine va intelegea spusele si nespusele.

Ai fi ipocrita sa sustii ca n-ai vazut nimic. Ai vazut, dar ai preferat sa crezi ca va pleca deacolo , ca va disparea de la sine si va veti relua joaca de acolo de unde ati lasat-o. Numai ca n-a fost asa. Umbra se latea pe zi ce trece, sulita crestea intre coastele lui, zi dupa zi, pana cand n-ai putut ignora. Si atunci l-ai lasat sa se oblojeasca singur pentru ca, in astfel de situatii, degetele ne devin zimti taiosi si carnea noastra ii doare. Parca era o formula matematica dupa care puteai calcula cat ii ia inimii sa-si revina, cat va plange in functie de cat a ras. Am uitat-o, pesemne in cazul meu nu s-a adeverit promisiunea.

Dar eu nu ma las. Eu tot sper ca, intr-o buna zi, noi si ei vom putea fi buni prieteni, ca pacea dintre noi nu va fi doar un armistitiu cu perioada variabila. Fara sa-ntindem arcuri ale dorintei, fara sa ne scape sagetile neputintei in tarana. Hai, sa fie bine.


7 Comments
  1. Frumos articol.Parc-ar fi luat din realitate. Dar stii cum se spune\” o prietenie se poate transforma in dragoste, dar o dragoste nu se va transforma niciodata in prietenie…….

  2. dragut articolul. proaspat, asa. real. cred, totusi, ca speri degeaba, dar… optimismul face bine, asa ca…

Leave a Reply

Your email address will not be published.