fbpx

Uneori, zatul nu se arunca

Ma hotarasem sa plec. Eram la cinci mile acum. Ma vei intreba de cand masor departarile dintre noi in mile. Iti voi raspunde ca sistemul metric, tot zerouri, fara virgule, atat de rotund si de inchis in sine, ma face sa-mi fie teama. Milele imi dadeau iertarea erorilor si binecuvantarea aproximarilor. Am pus intre noi mile de tacere. Ingramadita in zile si straturi eterogene. Alergam cu viteza printre randuri de amintiri, printre sedimentele noptilor si zatul dragostei, printre samburii uscati ai gandurilor lipsite de membre, ai vorbelor lipsite de atingeri. Taceri de dimineata, cand nu-ti turnam cafea in ceasca. Fumul tigarii mele care ridica ziduri zgrunturoase intre noi.

– Esti aici? Te-ai trezit? imi fluturai din usa dormitorului.

Ce nu stiai tu era ca eu nu mai dormeam de mult. Deloc. Amarul cofeinei imi trecea in pupile si te priveam stins in timp ce-mi strangeam genunchii in brate sa nu ma imprastii. Tu imi impingeai un deget in clavicula si pretindeai ca ametesti. Iti treceam palma peste frunte si te vindecam fara descantece.

Venea apoi ziua si tacerea se instala fara sa mai fac eu ceva. Concretul navalea si tu ma cautai prin fisurile lui. Deveneam soparla si intram in toate crapaturile. Incercam sa-ti trezesc instinctele. Sa te fac sa te aperi. Sa-ti sugerez ca, in ziduri, stau uneori, in tacere, scorpionii care nu asculta de mine, nu ma recunosc si nu mi se supun. Era cam tarziu. La inceput de tot, cand faliile erau sapate de mine, cand eu eram care controla traseul si itinerariul dorintei, te invatasem regulile vanatorii. Prada eram, si tot eu iti dadeam arcul, si potriveam in el sageata. Si crezusesi ca jocul asta o sa tina mereu. Erai plin de ravna si gata sa ma urmezi oriunde. Dupa o vreme insa, dragostea m-a facut greoaie, lenesa, m-a domesticit. Am devenit animal de casa, cu trup tacut si cuminte. Ma deschideam ca o floare. Ma rotunjeam, numai buna de mangaiat, numai buna de sprijinit un trup uscativ in mine.

Iar acum, de la o vreme, nu stiu ce se intamplase. Invelisul acela cald plesnise. Si imi ieseau iar colturile in afara. Pe la clavicula si solduri, in special. Eram mereu in stare de veghe, pandindu-mi urmatoarea metamorfoza si temandu-ma ingrozitor sa nu aiba loc in somn, sa nu fiu indeajuns de lucida. Pe de alta parte, cum puteam orchestra transformarea inversa, a fluturelui in nimfa, inchiderea mea in ceea ce fusese si nu fusese creat, desavarsit, implinit?

Citeste si:  Concubinajul inainte de casatorie

Si te trimiteam mereu pe piste false, ceream trofee pe care nu le doream si victorii cu lauri de plexiglas. Speram sa te pierzi pe drum, sa nu mai gasesti drumul spre casa noastra si asta imi lasa un gust amar in oase, o durere meschina in splina, o sacaiala a nervilor. Iar tu, tu te intorceai cu cruzimea sinceritatii in buze si ma frangeai in sarutari fara sa observi inertia organelor mele. Iar eu ma lasam, lesul celei care fusesem odata.

– Iesim pe undeva? ma intrebai in noptile istovirilor noastre.

Ma imbracam, imi trageam haine cu fir negru si ma urcam pe tocuri si, cu palma mea facuta caus in palma ta, te lasam sa ma porti prin lume, sa imi prezinti oameni, carora le dadeam din cap, oameni pe care ii placeam uneori, carora le displaceam alteori, martori conjuncturali si ignoranti ai disolutiei mele. Si tot universul imi parea o sala imensa de teatru, in care maturam apatic si asteptam sa se trezeasca saltimbancii din betia unei sarbatori de mult uitate.

Citeste si:  Atmosfera din dormitorul conjugal

Taceri de dupa-amiaza cand orele moarte imi intrau in oase si-mi tarau suflul dupa ele, prin praful drumurilor si targurilor. Ma urcam in masina si omoram kilometrii sub roti. Era in regula, aveam mereu milele de partea mea, asul din maneca, oaza inchipuita, morgana in haine ponosite.

Taceam din ce in ce mai mult, iar seara nu-ti mai umpleam paharul de vin. Intorceam uitarea mea cu gura spre tine. Iti puneam tie in brate poveri invizibile, iti legam tie de degete bolovanii vinovatiei mele, in fiecare zi, luam o grebla mica si scormoneam la radacina noastra, taind cu foarfeca lujeri, punand obloane in fata luminii si plase de tantari reflectoarelor. Seara adormeam cu spatele la tine, fetus in cearsafuri, strangandu-mi iarasi genunchii in palme, cuprinzandu-mi talia in gand si tamplele in pareri, avand grija sa nu las niciun colt din mine nedescoperit, centimetri de piele si de carne care sa-ti ofere iluzia unui nou teren de vanatoare.

– Sunt veche. Nu vezi?

3 Comentarii
  1. Ai scris ceva placut, interesant si cu viata…desi totul pare invechit, uitat, distrus …chiar bun articolul si \”undeva\” atinge o coarda sensibila…
    Felicitari!..si asa da !

  2. Felicitari! Foarte bun articolul! Razbate insa atata tristete din el … asta ma face sa traiesc azi mai intens ca ieri, de teama ca totul se invecheste, tot ce e frumos are un sfarsit s.a.m.d. Numai bine!

Lasă un răspuns la Amalia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.