Povestea ta

Nu mai departe de saptamana trecuta stateam la o masa cativa prieteni si, din vorba in vorba, discutia a deviat catre povestile preferate si am inceput care mai de care sa explicam celorlalti care si de ce este cea mai frumoasa poveste, cum arata cartea respectiva, ce fel de poze avea si cum ne speria sau, dimpotriva, ne dadea o stare de bine lectura in cauza. Lungindu-se foarte mult intrevederea, ne-am trezit in mijlocul noptii patru oameni in toata firea sezind la lumina unei veioze, band ceai de soc cu lamaie si spunind povesti. Mi-a aparut in fata ochilor o imagine din „La Medeleni”, cea in care copiii mancau intr-o noapte cu aceeasi lingura din borcanul cu dulceata, ca si cum nimic altceva nu exista pe lume si, mai ales, ca si cum nu peste doar cateva ore aveam sa ne reluam mutritele serioase si sa plecam la serviciu.

Citeste si:  Buze cu volum. Botox sau acid hialuronic?

De atunci ma tot gandesc la povesti; la povestile din copilarie, scrise de altii, la povestile de mai tarziu, in care eram ancorati fara voia noastra si la povestile de acum, povesti pe care le scriem noi. Cred ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Cand eram mai mici ne faceam singuri loc in basmele pe care le citeam; ne numeam singuri Alba ca Zapada, Cenusareasa, Greuceanu, Ileana Cosanzeana, dar, ce-i drept, stiam sfarsitul, stiam exact ce se va intampla cu eroii nostri preferati si alegeam in deplina cunostinta de cauza.

Citeste si:  Cele 7 minuni ale uleiului de masline

Acum scriem propriile noastre povesti; este adevarat ca nu stim sfarsitul, dar, de data aceasta, putem participa activ la crearea lui. Mai auzim in jurul nostru observatii ca „Lucrurile nu se intampla ca in basme!” – hm… dar lucrurile se intampla ca in basme! Exceptind metaforele de rigoare, povestile sunt fapte extraordinare intamplate unor oameni extraordinari. De ce nu ar fi fiecare dintre noi acel om deosebit despre care s-a scris o poveste?

Povestea mea, povestea ta sau povestea ei nu sunt cu nimic mai prejos decat basmele lui Ispirescu sau decat povestile Fratilor Grimm. Nu imi plac fatalismele ca „Aceasta sunt eu si n-am ce-i face!”…. aaaaa….. „Aceasta vreau sa fiu eu!” este cu totul altceva. Orice om este prefectibil si poate ca cel mai frumos dar ce ne-a fost dat este acela de a ne putea scrie propria poveste singuri, nu de a fi obligati sa o lasam in mainile altcuiva. Ceea ce suntem depinde de fiecare dintre noi si putem alege povestea in care dorim sa ne facem loc.

Citeste si:  Arderea rapida a caloriilor

Cu totii avem povesti, nu-i asa? Mai vesele sau mai triste, cu succese si esecuri – important este ca in Povestea Mea eu sa fiu personajul principal si sa aleg cine intra in basmul meu si cine nu. Sunt sigura ca aveti povesti, povesti pe care, daca doriti sa le impartasiti, le astept pe mail-ul meu: ruxandra.manolache@flu.ro.

In ce poveste alegem sa fim saptamana aceasta?


4 Comentarii
  1. Imi place sa-mi scriu povestea singura, desi de cateva ori am scapat-o din mana si am lasat-o in voia altora. Va doresc si voua, fetelor, aceeasi independenta.

  2. Asta cu scrisul povestii suna asa de…hm…. feminist. Oricum, poate nu toate povestile merita spuse. Poate ca unele sunt cu adevarat jalnice si nimeni nu are chef sa le asculte.
    In plus, cine se poate detasa atat de mult incat sa spuna\”asta e povestea mea\”? Voi chiar va simtiti vietile ca povesti, ca un simplu fir narativ?
    Cel putin ciudat.

  3. dar nu e firesc sa ne simtim vietile ca un fir narativ? nu exista salturi spectaculoase in viata – sau exista prea rar – si atunci tot ceea ce implica evolutie sau involutie, un sir de pasi in orice directie ar fi ei,nu este in sine un fir narativ, deci o poveste?

  4. Interesanta propunere…eu cred ca viatza fiecareia dintre noi are ceva special sau chiar spectaculos la un moment dat….sau pur si simplu este o \”poveste frumoasa\” pentru cele mai fericite dintre noi. Dar, pe de alta parte, mi se pare greu de pus pe hartie ( sau intr-un mail)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.