Sa revenim la atacul de panica. Aceasta stare corporala care are o traducere psihologica, in care corpul si psihicul se imbina intr-un mod atat de neasteptat, incat multe trimiteri pentru psihoterapie vin de la medicii cardiologi. Acest lucru este firesc pentru ca ei constata cel mai bine ca functionarea cordului este obisnuita si este departe de a explica starea pacientului.
Ei simt din plin importanta psihicului si a imbinarii sa cu fizicul. Cred ca medicii cardiologi sunt cei mai in masura sa explice atacul de panica, ei avand relatia psihologica cu pacientul si indicatii precise despre corpul sau.
Pot sa mentionez si o alta relatie atunci cand atacul de panica se „vindeca” el este inlocuit de o stare de rau, de frica, de teama, de indoiala, etc. Aceasta stare arata ca, desi atacul de panica a trecut, el este departe de a se fi vindecat. Experienta clinica arata ca, in cazul unor simptome de atac de panica, acestea trec intr-o perioada oarecare, moment in care nu se poate vorbi despre vindecare. Dar poate suna putin ciudat – daca durerea este asta, atunci indepartarea sa nu echivaleaza cu vindecarea? Mirarea ar fi de inteles daca nu am intelege ca atacul de panica este o stare construita in timp, cu o origine psihica evidenta si care mascheaza o suferinta.
Daca atacul de panica nu mai este, adica cand corpul nu mai ecraneaza prin manifestari somatice, suferinta psihica, putem vorbi despre inceperea actiunii de vindecare propriu-zise, in care componentele psihologice sunt dominante. Adica, daca pacientul nu mai este atat de preocupat de palpitatii, starea de panica sau dureri, atunci poate sa lase in el continuturi psihologice importante. El le poate aduce si implicit starea de asociere permite aducerea la lumina a acestor conflicte, dureri, suferinte, amintiri, relatii pe care le are in viata sa.
Aceasta imbinare aparenta intre psihic si somatic este evidenta, dar in acelasi timp greu de acceptat. Faptul ca nu exista probleme fizice apare ca o veste proasta pentru pacientul cu atacuri de panica. Suferinta fizica pare mult mai acceptabila decat cea psihica. Suferinta psihica este chiar si un atac la propriul orgoliu – „Cum! Eu sa sufar de asa ceva?”
Da, asa cum exista suferinta fizica, exista si una psihica si toata lumea accepta lucrul acesta dar… la altul. Vedem deseori in viata reala si in arta persoane care sufera psihic din iubire, din relatii trecute, din despartiri, din vinovatie, etc. si cu toate acestea suferinta proprie pare cea mai inacceptabila. Ca lucrurile stau asa e firesc, lupta e impotriva resimtirii suferintei. Dar aceasta lupta pare mai curand destinata sa fie impotriva resimtirii ei si nu a suferintei propriu-zise.
Psihoterapie inseamna lupta comuna cu suferinta pacientului. Uneori, pacientul devine aliatul durerii si a suferintei, incercand sa o protejeze, pentru ca ii este la fel de greu sa si scape de ea, dar sa si o aiba. Alteori este decis sa rezolve aceasta problema. Este un travaliu de durata, pentru ca aceasta miscare se manifesta constant, pacientul avand miscari in ambele sensuri – uneori ii vine sa se alieze cu durerea si sa renunte la tratament, miscare urmata deseori de cea inversa. Dar acest traseu este mereu justificat de alte trasaturi care apar in jurul sau, de alte probleme.
Psihoterapia atacului de panica este un inceput al acestui travaliu. Plecand de la atacul de panica, pacientul si psihoterapeutul construiesc o relatie in care trateaza atat suferinta plecata de la resimtirea starii de panica, cat si suferinta data de esecurile relatiilor de pana acum, problematica mortii, esecului, a neincrederii in sine, a dificultatilor de relatie. In aceste conditii, este un travaliu de durata care urmareste atingerea multor conflicte psihologice.
Atacul de panica este de multe ori greu de suportat. Impartasirea sa cu psihoterapeutul este inceputul tratamentului, a psihoterapiei. Dar pentru asta pacientul este necesar sa fie decis sa renunte la boala sa.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.