Exista momente in care un disconfort se instaleaza cu usurinta. Acest disconfort poate sa fie din mai multe categorii. Poate sa fie legat de fizic, o durere, o neplacere, un semnal emis de corp. El nu este insa urgent si nu produce o clarificare, ci o stare de indoiala – ar putea sa reprezine ceva sau nimic semnificativ. Poate sa fie ceva legat de psihic. Starile psihice vizate aici sunt cele de suferinta, unele inexplicabile, putem vorbi la fel de bine de unele stari depresive sau de sentimentul ca nimic nu merge. Poate sa fie ceva legat de social, de relatii. Observi ca ai ajuns sa fii singur sau ca au aparut probleme financiare majore.
Toate aceste situatii ajung sa puna o persoana intr-un context in care recepteaza o neregula, un fapt care produce o preocupare. Niciuna din ele nu produce o senzatie de placere sau de bucurie, dar fiecare din ele ajunge sa ocupe un plan psihic. Aceasta preocupare este uneori centrala, in sensul ca persoana se gandeste efectiv la ceea ce observa si incearca sa isi dea un raspuns, sau periferica, in acest caz gandurile sunt ascunse undeva in spate. Aceasta din urma ia deseori forma unui scenariu, a unei fantezii in care o „scena temuta” se construieste. In aceasta „scena temuta”, omul isi imagineaza ca este bolnav, ca este in ingrijirea celor apropiati, ca este in fata unui medic, ca este la limita supravietuirii. Isi poate imagina, la fel de bine, cum este chemat in biroul sefului pentru a fi informat ca urmeaza sa fie concediat sau ca sotia il va parasi.
O trasatura importanta a acestor momente de disconfort este neclaritatea lor. Persoana sesizeaza ca ceva nu este in ordine, ca poate sa fie o problema insa ea nu pare sa fie efectiv o problema. Lipsa de claritate a semnalului face ca problema sa fie relativa. Speranta ca lucrurile nu au o semnificatie este insotita de angoasa ca este ceva foarte grav. Ca urmare, persoana se plaseaza intr-o lume a indoielii.
Decizia simpla de a investiga problema devine o posibilitate clara la un moment dat care, insa, nu se produce. Motivul pentru care nu se produce este destul de simplu – sa investighezi presupune ca exista posibilitatea problemei. Investigatia ar putea duce la pierderea „sperantei” ca totul este in ordine si ca nimic nu afecteaza „binele” sau. Dar decizia de a vedea este una importanta.
Modalitatea de a imbina ambele ipostaze – si cea a dorintei de clarificare si cea de mentinere a sperantei in faptul ca totul este in ordine devine un act – cel al amanarii. Protagonistul decide ca va merge la doctor, la psihoterapeut sau se va ocupa de rolurile sale sociale si personale insa mai tarziu, nu imediat, ci candva, poate saptamana viitoare, poate mai tarziu. Intre timp poate nu mai este necesar. Intre timp, intreaga situatie este preluata de scena temuta, care functioneaza ca un univers psihic in care protagonistul se retrage.
Trasatura cea mai importanta pe care o produce insa aceasta situatie este faptul ca protagonistul nu poate vorbi despre scena sa si despre temerile tale cu nimeni, nici cu cei apropiati. Acest lucru conduce la cresterea investitiei afective in preocupare. Sa mai remarcam ca aceasta problema a secretului fata de sot, copii sau parinti este importanta si prin temerea ca „scena temuta” va fi dizolvata. Exista un atasament si o investitie a ei intrucat ea produce si un soi de placere. Aceasta placere este, in sin,e o satisfacere a unei dorinte. Dar aceasta dorinta tine de afectiune, de relatiile profunde cu ceilalti.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.