Cu copilul la psihoterapeut: cine este pacientul?

Problemele pe care le aduce un parinte in terapie este unul important. Atunci cand ne confruntam cu o problema a unui copil care atrage in mod explicit atentia parintilor, apare o intrebare importanta – cine este pacientul? La aceasta intrebare putem incerca sa raspundem in diferite moduri. Am putea sa spunem varianta cea mai simpla – pacienti sunt persoanele prezente in acelasi loc cu un terapeut intr-un cadru fixat.

La prima vedere pacientul ar fi copilul pentru ca el este cel care manifesta, in mod evident, un anumit simptom. Faptul ca el este cel care are probleme scolare, care este prins in relatii conflictuale, care are probleme cu somnul, masa sau alte tipuri de simptome, ne poate conduce la ideea ca acolo are copilul ceva de spus. Mergand mai departe, ajungem la copilul autist sau la cel aflat in plina criza familiala cum sunt familiile aflate in divort.

Citeste si:  Cum tratam raceala in sarcina?

Insa copilul nu poate sa vina singur si sa solicite o psihoterapie indiferent de natura ei. Aceasta ar prima intrebare pe care ne-o putem pune. Ce efect are acest lucru? Sa consideram ca este doar o situatie care tine de lipsa de autonomie a copilului este insa o perspectiva pe care o putem evita destul de usor – comportamentul parintilor care aduc un copil la un psihoterapeut nu este unul de insotitor al lui. Nu este o insotire cum este dusul la gradinita sau la scoala. Copilul este dus pana la usa gradinitei sau a scolii de unde este preluat de educator sau de profesor, de institutia respectiva.

Citeste si:  Diabet tip 2

Parintele sau parintii care vin pentru prima data cu un copil intra impreuna cu el. Ei au un scop precis – sa explice ceea ce i se intampla copilului. Dar din acel moment se pune urmatoarea intrebare -faptul ca ei sunt deja prezenti in cabinet si vorbesc despre asta, nu inseamna in mod implicit participarea lor la terapie? Este ca un principiu de nedeterminare – faptul ca cineva este prezent, are influenta asupra a tot ceea ce se intampla mai departe.

Parintele rezoneaza la problemele pe care copilul le are, el este deja intr-o relatie cu acele probleme si face parte explicita din ele. Simptomul nu este un virus care poate sa fie izolat si tratat in sine ci este o modalitate de exprimare prin care simptomul se leaga de restul familiei, de ceea ce se intampla in legaturile familiale si de ceea ce se intampla in copil in mod inconstient. Toate creeaza un aliaj, o tesatura puternica din care ceea vad parintii in prima etapa este simptomul si suferinta vizibila a acestuia. Restul suferintei este ascuns, nu este vizibil si are nevoie de timp pentru a se exprima. In aceste conditii este necesar sa ne repunem intrebarea – cine este pacientul?

Citeste si:  Originile dietei Dukan

Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.

Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.