Acest articol pleaca de la o cerere pe care am intalnit-o de mai multe ori sub diferite contexte – cineva solicita pentru altcineva terapie. Punctual este vorba despre o diagnostic de tulburare anxioasa in care pacientul refuza sa inceapa o psihoterapie, iar parintii acestuia considera optim acest lucru. Este inevitabil ca, atunci cand un pacient este pus in situatia sa aiba un diagnostic ca acesta, sa apara si intrebarea daca el este dispus sa inceapa o terapie sau nu.
In acest context am putea sa vorbim despre diferite moduri de relationare cu aceasta tulburare. Membrii familiei ar vrea ca el sa inceapa o psihoterapie, el refuza. Ce se poate face in aceasta situatie?
Aceasta situatie impune o abordare aparte. Nu este vorba despre o presiune pe care parintii sau partenerul sa o puna asupra celui care sufera. Este un alt tip de abordare pe care il numesc sustinere familiala. In acest context este vorba despre insotirea pacientului. Nu putem sa nu ne intrebam de ce el refuza. Motivul refuzului il vom gasi intotdeauna in legaturile familiale. Este o reactie inconstienta si care ia forma unei opozitii pasive prin care o persoana incearca sa isi mentina locul si sa aduca familiei aportul sau.
In acest context, din punct de vedere tehnic, vom vorbi despre o analiza a legaturilor si nu despre o psihoterapie analitica individuala. Pacientul nu poate si nu vrea in acest moment al vietii sale sa se implice emotional intr-o psihoterapie. Este ca si cum un pacient bolnav de diabet, refuza sa ia insulina sau ca un somer care refuza sa aiba un loc de munca pentru ca l-ar obosi prea tare sau pentru ca este prea prost platit. Sarcina cade asupra membrilor familiei. Prin aceasta devine o problema de familie si face obiectul psihoterapiei de familie.
Dar cum se poate desfasura o psihoterapie de familie? Pentru aceasta avem nevoie de un dispozitiv. Acest dispozitiv se creeaza prin colaborarea intre psihoterapeut sau echipa de psihoterapeuti si cel care reuseste sa faca cererea. Daca vorbim de un fiu de 20 ani ai carui parinti ar dori sa inceapa o psihoterapie, atunci ei vor fi cei care vor ajunge primii la psihoterapeut.
Psihoterapia va incepe printr-o suita de consultatii la capatul carora va rezulta un dispozitiv. Acest dispozitiv va putea consta in intalniri cu membrii familiei care pot sa vina. Fara sa existe o presiune asupra pacientului purtator al simptomului, acesta se va alia in mod inconstient, iar opozitia sa va scadea in timp devenind la un moment dat capabil sa vina el insusi. Este o munca de tesere a unui cadru in care ceea ce se intampla de fapt este crearea unui spatiu de tranzitie de la grupal la individual.
In practica mea am intalnit situatii inedite – spre exemplu, cele in care colegii de serviciu s-au implicat in cazul unei depresii. Ei au venit in numele pacientului, acesta fiind in cateva saptamani capabil sa vina insotit de sotia sa si ulterior propunand o varianta de lucru individuala. El a fost astfel capabil sa fie mai bine, sa depaseasca momentul dificil. Fara efortul facut de colegi situatia ar fi avut o evolutie negativa.
Faptul ca un pacient nu poate sa ajunga, nu inseamna ca el trebuie fortat. Cred ca aceasta este o strategie eronata pentru ca ar conduce la o pozitionare intr-un spatiu de refuz, de agresivitate pasiva in care desi vine, el nu este niciodata in cabinet. Cand membrii familiei reusesc sa ajunga, situatia se modifica radical, ei nu se mai opun, iar pacientul simte ca ei sunt de partea lui, ca fac acest efort pentru el.
Fiecare situatie pe care o intalnim are o posibilitate de imbunatatire, dar asta presupune si multa creativitate din partea psihoterapeutului si a familiei pacientului. Aceasta creativitate este posibila in crearea dispozitivului de lucru, in constructia unui spatiu adecvat pentru ca el sa poata sa aiba acces la boala lui si nu ca ea sa devina o scena de familie, cum erau anterior excursiile copilului sau dorinta sa de o jucarie.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.