In momentul in care un pacient apeleaza la un medic, psihoterapeut, avocat, contabil, in afara relatiei profesionale se contureaza si o alta parte – de continere. Cand cererea este formulata, ea este expresia unei nevoi personale. Aceasta nevoie nu este insa una abstracta, ci concreta. Ea este o incredintare a unei parti importante pe care clientul sau pacientul o formuleaza. Dar nu e doar ea. Aceasta nevoie este investita. Medicul este doar medic si trateaza ficatul si atat? Este pacientul capabil sa incredinteze propriul ficat fara ca aceasta sa nu produca in el un impact psihic important? E ficatul si se ocupa medicul de el?
Sunt intrebari retorice care nu au decat un raspuns. Cine devine cel care poate rezolva probleme? Cam acesta este raspunsul si este in fapt o intrebare. Este un tata care are grija de ordinea din corp sau este o mama care ingrijeste si se ocupa de suferinta adultului acum un copil care are nevoie de iubire, ingrijire, speranta, alintare etc.
Aceasta este partea nevazuta, inconstienta a relatiei dintre pacient si medic. Ea este la fel de valabila si in cazuri medicale, psihoterapeutice sau juridice. Putem sa presupunem ca pe masura ce miza creste si investitia este mai mare, cu atat si mai ridicat este acest proces regresiv.
Pacientul nu incredinteaza o situatie, ci se incredinteaza pe sine. Fara aceasta incredintare, fara aceasta participare completa a sa, procesul de vindecare nu este unul prea reusit. Cand relatia inconstienta cu medicul functioneaza bine, aceasta creeaza un tonus bun, un optimism sau o incredere in reusita tratamentului.
Dar ce ar insemna ca relatia functioneaza bine? Ca pacientul reuseste printr-o trasatura a medicului sa il situeze pe acesta in universul sau interior, in relatiile asa cum le stie el. Medicul devine o persoana din grupul sau intern. Cu alte cuvinte este luat in interior si atunci el il poate vindeca. Desigur, nu vorbim despre aceste situatii atunci cand ele sunt superficiale, iar pericolul este foarte mic. Cu cat creste intensitatea pericolului, cu atat acest proces de interiorizare a medicului este mai important in procesul vindecarii.
Dar un element important al acestei constructii este relatia de durata. Pacientul desemneaza medicul ca fiind al sau iar prin aceasta el descrie atat situatia reala – existenta fisei sale la acel medic insa si procesul psihologic de interiorizare. In toate aceste situatii, boala joaca rolul unei medieri a unei relatii. Uneori vom observa o idealizare, alteori o mare iubire sau o mare ura pentru medic. Vom mai putea constata teama de abandon sau dorinta de a cunoaste mai multe. In jurul sau se tese o fantasma pe care pacientul o foloseste din plin pentru a reusi.
Toate acestea nu pleaca de la premisa ca un medic trebuie sa fie cumva. Unii pacienti prefera sa fie rece, pentru ca astfel reusesc sa aiba incredere in capacitatea lor profesionala si nu se simt invadati. „Asa stiu eu ca este un medic”, spun ei. Altii prefera sa fie ascultati si asta le da un sentiment de confort psihic. Unii prefera ca medicul sa fie foarte sigur pe el, iar altii sa il vada ca pe un om care are si dileme. Explicatia acestei varietati e simpla. Pe de o parte, pacientul a crescut intr-o familie si in aceasta familie a fost ingrijit de parintii sai, iar acesti parinti erau cumva. Modul in care reuseste sa transfere aceste relatii, in cea cu medicul este in mod evident un pas important in vindecare asa cum in copilarie era in crestere.
In toate profesiile care pleaca de la satisfacerea unei situatii cu o miza importanta pentru client aceasta latura psihologica joaca un rol important.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.