Divortul apare atunci cand legatura de cuplu este blocata, cand nu se mai poate nimic. Dar, de obicei, este altceva, este un semnal de alarma, un strigat de suferinta pe care familia il lanseaza. A spune ca vrei sa te desparti este un nivel de simtire firesc – uneori iti vine sa pleci, acest lucru nu inseamna decat ca cineva simte un disconfort si ca este dispus sa il puna in comun cu celalalt. A vrea sa pleci si sa nu o faci sau cand are loc actiunea, acestea sunt asociate cu strigatul de alarma al crizei si suferintei.
Cuplurile care se despart sunt cele care se adreseaza direct avocatului sau tribunalului. Acest lucru este indubitabil pentru amandoi, nu exista repercursiuni, nu exista ezitare. Exista regrete, o anumita nostalgie, frustrare si nemultumiri insa toate acestea sunt date de miscarile psihice care sunt caracteristice oricarei legaturi, niciodata simpla, niciodata unilaterala. In aceste situatii cei implicati reusesc, cu exceptia micilor incurcaturi, sa colaboreze.
Cuplurile care folosesc divortul sunt insa in permanent conflict. Orice devine o modalitate de lupta, de manifestare a furiei, a urii, a suferintei. Ei incearca sa se situeze in legatura pentru ca aceasta este dincolo de a fi impreuna sau nu. Copilul care este incredintat unuia sau altuia, copilul care poate sau nu sa isi viziteze celalalt parinte, casa care se imparte, masini etc.
Cu aceste din urma cupluri ma intalnesc, cu cei care incearca sa se desparta pentru a gasi o solutie in a fi impreuna. Aparent este un paradox, este ca si cum legatura ar actiona impotriva sa. Cata energie aloca aparatele psihice individuale pentru a face aceste miscari ale legaturii, spre despartire si spre cautarea unei identitati in cadrul ei. Daca ambele tendinte ale legaturii ar fi in plan manifest, fiecare din cei implicati ar fi intr-o incurcatura majora. Este necesar ca doar una dintre aceste tendinte sa fie la suprafata, iar cealalta sa fie inconstienta.
Formula pe care o consider definitorie pentru aceasta conflictualitate ar putea sa fie rezumata in „nu mai vreau sa fiu cu ea/el”. In aceasta formula exista atat relatia cat si absenta ei. Subiectul are o relatie cu obiectul – subiectul vrea ceva de la obiect, nu are importanta ce, partea importanta este ca cei doi se pun in relatie. „A vrea” putem spune ca inseamna o situare a celuilalt la nivel de persoana importanta cu care exista o relatie. Nu este posibil sa vrei ceva de la o persoana indiferenta, este necesar ca celalalt sa declanseze un afect, o reprezentare pentru a vrea ceva de la el.
Dar subiectul nu afirma o vrere, o dorinta, o necesitate, ci o negatie. El afirma ca se opune acestei stari de lucruri. Aceasta este pozitia constienta prin care el adopta o atitudine fata de un obiect, negand evidenta relatiei lor. In aceasta opozitie, avem de-a face cu conflictualitatea legaturii, cei doi nu isi doresc ceva pentru ei, ci doar sa nu mai fie cu celalalt. Este ca si cum ar vrea sa iasa dintr-o camera a carei usa este incuiata. Scopul iesirii devine la un moment dat neimportant, iar singurul scop care ocupa campul psihic este „cum ies”.
In viata familiei respective situatia devine identica, forma pe care o ia acest „nu mai vreau sa fiu cu ea/el” este de a fi impreuna pentru a se desparti. Certurile frecvente in care amandoi raman, procesele indelungate sau interesul prin terti despre celalalt sunt situatii la fel de conflictuale in care cei doi sunt si nu sunt impreuna.
Scopul analizei de cuplu este de a intelege ceea ce se intampla. Aducand aceste continuturi in discutie, ele pot permite cuplului sa gaseasca intr-adevar o amenajare corespunzatoare lor stiind intr-adevar ceea ce se intampla si cunoscand propriile trairi si legatura lor. Aceasta este posibil daca familia isi aloca timp, daca reuseste sa aduca la ei legatura lor. Decizia de a fi in cuplu este una dorita dar exista tot felul de fantasme care o impiedica.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.