Ma gandesc la urmatoarea situatie – un apropiat al tau trece printr-un moment dificil. Crezi ca cel mai bine pentru el este sa inceapa o psihoterapie. Cu toate acestea, constati ca ceea ce tie iti este clar, se loveste de un refuz puternic. Am intalnit fie povestita, fie de la pacienti aceasta situatie in care un lucru evident tie, apare celuilalt ca fiind inimaginabil.
Cand vorbim de un refuz, vorbim despre multe variante posibile. In mod logic ar fi o negare. Refuzul inseamna ca cel care refuza, neaga existenta a ceva. Dar ce se neaga? Aceasta pare intrebarea decisiva. De cele mai multe ori pare a se nega nevoia. „Eu nu am nevoie de asa ceva!”. Dar ce inseamna aceasta propozitie? De ce anume nu are nevoie?
Probabil ca cea mai raspandita situatie este negarea durerii sau a suferintei. „Daca as incepe o psihoterapie (pare sa fie rationamentul) atunci ar trebui sa recunosc ca ma doare sau ca sufar”. Aceasta situatie ar presupune ca exista o ruptura intre plansul catre amic si durere. „Eu ma plang tie, dar nu am o durere sau suferinta psihice”. Aici avem mai curand o fragmentare sau clivaj al personalitatii intre cineva care se plange si cineva care sufera, adica partea suferintei devine izolata de restul si in acest fel apare speranta ca ea nu exista.
Alta situatie este cea de repros. „Daca tu imi recomanzi o psihoterapie inseamna ca ma trimiti la altcineva si nu vrei sa ai grija de mine”. Ceea ce se neaga in aceasta situatie este iubirea celuilalt, atentia lui. Recomandarea este resimtita ca fiind o respingere, o forma de „a scapa de o povara”. Este aici o dificultate a relatiei dintre cei doi care isi face loc. Faptul de a oferi o solutie asa cum crede o persoana este resimtita ca fiind opusul ei. Vorbim de doua persoane care desi sunt apropiate par a fi pe rezonanta diferita.
O alta forma de negare este cea a ajutorului. „Eu nu pot sa fiu ajutat de nimeni”. Aceasta abordare apare mai des in cazuri de depresie in care senzatia de inutilitate, de suferinta fara sfarsit, de imposibilitate de a primi atentie, iubire este dominanta. Aceasta stare este mai mult una de disperare in care persoana in cauza nu pare sa mai aiba variante, sperante. Daca nici psihoterapeutul nu poate, atunci cine ar putea?
O forma derivata de manifestare este omnipotenta – „eu pot sa fac asta singur”. Aceasta stare apare ca fiind mai des in situatiile de abandon in care o persoana se simte abandonata si incearca sa nege abandonul afirmand ca nu are nevoie de nimeni. Aici, psihoterapeutul este receptat ca fiind un alter ego al prietenului si care incearca sa se situeze pe o pozitie asemanantoare. Nici tu, nici el, nici altcineva nu pot sa ofere acel ajutor pentru ca fiind abandonat, devine o razbunare in sine.
De asemenea plansul este deseori mai important decat solutia. Atunci cand cineva vi se plange, de regula nu o face pentru a-i gasi o varianta, o solutie, ci pentru a fi ascultat, continut. Continerea este cea cautata.
Ce as vrea sa subliniez este ca aceasta recomandare are sens atunci cand o persoana reuseste sa se priveasca un pic din exterior si sa vada cum vedeti dvs. Inainte de a formula aceasta recomandare, asigurati-va ca celalalt poate sa se priveasca asa cum vedeti dvs. Daca acest lucru nu se intampla, recomandarea nu va deveni ceva in sine, ci o forma de a juca o scena impreuna. Cand reuseste sa se priveasca si sa vada din exterior propria suferinta, va gasi cu putin ajutor si resursele pentru a face asta. Oamenii care refuza ajutorul sunt de regula oameni prea prinsi de propria suferinta si nu reusesc sa aiba o reprezentare despre ceea ce se intampla cu ei. Cand reprezentarea exista, atunci si solutia apare cu usurinta.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.