Scopul unei psihoterapii este (re)gasirea identitatii proprii pierduta dintr-un complex de motive. Acest lucru inseamna definirea propriei persoane ca femeie sau barbat, ca apartinand generatiei proprii in relatie cu generatia anterioara (parinti, bunici) si generatia urmatoare (copii, nepoti), precum si definirea apartenentei la propria familie, ca si diferenta individuala de acestia. De aici putem sa urmarim mai departe si sa vedem relatia cu cei de acelasi sex si de sex diferit, relatia de cuplu cu celalalt si relatia de familie. Toate aceste teme sunt cuprinse in orice simptom existent si care justifica o psihoterapie.
Putem sa vorbim despre o psihoterapie a identitatii. Aici procesul de vindecare inseamna asumarea propriei identitati ca situatie in sine, care exista ca fiinta vie in relatie cu alte fiinte vii, cu natura si sociatatea. Identitatea presupune verbul „a fi”. Odata definit acest verb poate sa apara „a avea”. Fiinta este unitatea de baza care asigura unitatea. Dar pentru a intelege fiinta dintr-o perspectiva clinica este necesara o topica si o dinamica. Acest proces este unul de asezare a propriei persoane in raport cu referintele existente in viata fiecaruia.
Acest proces este unul de durata. El nu este fixat pe o schema de actiune care poate sa fie urmarit. Acum ne ocupam de aceasta latura si acum de aceasta nu este tipul de interventie care sa duca undeva. Este necesara experienta directa pentru a vorbi despre vindecare si despre schimbare. Un pacient este o persoana care are o suferinta. Faptul ca el are o suferinta are ca baza faptul ca este o persoana. Daca aceasta persoana ar fi in identitatea sa, nu ar avea nevoie sa aiba o suferinta. Este necesar prin urmare sa ne ocupam de identitatea pacientului pentru ca el sa poata renunta la suferinta lui.
Uneori prin suferinta lui descrie identiatea la familie, ca in cazul famililor care au aceiasi suferinta (anxietatea, o boala fizica etc.). Alteori, prin simptom vorbim despre exprimarea directa a apartenentei la un sex ca in cazul disfunctiilor sexuale. Dar nu intotdeauna aceasta aducere in prim plan a unei suferinte exprima direct dificultatea de identitate. Uneori ea este foarte deghizata.
Problema identitatii este pusa foarte clar in actul de identitate unde sunt trecute sexul, anul nasterii si numele de familie. Ce face in mod natural un/o barbat/femeie nascut la data respectiva si avand numele de familie respectiv. Este aceasta intrebare una de baza atunci cand un simptom evident nu exista. Corespunde asteptarilor proprii raspunsul?
Identitate atat de succint exprimata de propozitia „Eu sunt” este in fapt o retea de relatii si legaturi ca o panza de paianjen. Ea vine din intretaierea mai multor aspecte care de care mai evidente. In mod obisnuit, viata se desfasoara in afara acestei teme. Multe actiuni sunt reactii la diferite situatii. Adica sunt moduri de supravietuire care nu urmaresc propria identitate ci asigurarea unui minimum de efort. Pe masura ce aceasta identitate se structureaza, ea devine mult mai clara iar actiunile devin moduri de a fi si nu numai de a supravietui. Atunci cand ne limitam la supravietuire, suntem in situatia de a regreta mereu ceea ce a fost.
Problema identitatii pleaca inca din copilarie, de cand descoperim ca suntem intr-o familie, ca exista diferente intre baieti si fete, ca vrem sa fim mari asa cum sunt parintii, ca avem idealuri si dorinte, ca exista piedici care se pun in calea intereselor noastre, ca avem interese clare in anumite privinte. Dar toate acestea pentru a fi au nevoie de o baza care este furnizata de identitate. Identitatea este o retea care se structureaza dinamic. Panza pe care paianjenul o tese este imaginea sa cea mai plastica. Este unitara dar compusa din multe fragmente, iar mica insecta nu o face dintr-o bucata ci din fir reuseste sa faca fiecare parte care compune intregul, un intreg pe care il percepem cu usurinta ca unitar.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.