Povesti cu secretare si Brad Pitt
de Maximus, 10 Decembrie 2009
Ea statea prabusita pe un scaun. In jurul ei, distingeam orbecaind anumite obiecte, purtand logouri usor recognoscibile. Majoritatea erau produse dulci, cremoase, in culori dubioase. Galeti de inghetata, ciocolata de multe feluri, sticksuri si biscuiti in trei sortimente. M-am apropiat tiptil. Ea se chircise acum intr-o pozitie usor nefireasca. Am zis, deh, femeile, se stie, au nu numai o morala flexibila, ci si o spinare asijderea. Avea cearcane prelungi si urme de ciocolata pe la colturile buzelor. Am salutat-o timid, ea abia a raspuns cu vocea stinsa. Pe monitor licarea verzului un solitaire cu siruri inegale si prezentand in aparenta o problema fara solutie.
Ma intrebam in mijlocul carui dezastru sentimental nimerisem si ea parea atat de fragila incat m-am si temut sa intreb ce s-a intamplat, fiindu-mi frica sa nu care cumva sa i se rupa figura in hohote de plans mai ceva ca un staniol, ca un ambalaj de trufandale. Stateam ca pe ace si abia indrazneam sa spulber cu rasuflarea mea aerul incarcat in mod aproape palpabil de tensiune. Ma simteam mai ceva ca intr-o bucatarie in care sunt scurgeri de gaze, simteam cum pluteste pericolul.
Poate ca va intrebati unde ma aflam: in biroul unei secretare. Si ghinionul, soarta cruda si nemernica ce ma pocneste la intervale mai mult sau mai putin regulate, faceau sa am nevoie de fiinta prabusita pe scaunul ergonomic, privind nostalgic un rege de cupa. Am respirat adanc si mi-am permis sa sparg sacralitatea momentului cu o cerere, evident, cat se poate de neinsemnata, nefacand parte lumilor astrale in care plana in acel moment mintea incetosata si incetinita de zaharuri a secretarei din poveste.
Recunosc, m-am simtit ca un vierme, ca cea mai nemernica fiinta de pe fata pamantului, ca o arahnida, ca o molusca, ca o taratoare minuscula din pleistocen:
- Stii, am nevoie de o adeverinta.
Nimic. Privirea inmanusa in continuare regele de cupa. Uitandu-ma mai bine, am zarit pe fundal o poza cu o vedeta masculina in costum de ginere. Lumina a inceput sa patrunda incet in incapere, prin depresii si dulcegarii menite sa le aline.
Fiinta in sacou, cu privirea bantuita, nu raspunde. Acum incepe sa rontaie incet, hipnotic niste arahide glazurate. Sunetul pocnetului dintre doua masele umple incaperea timp de vreo cinci minute, eu abia respir, nu stiu de ce, dar ma simt ca si cum as fi pe punctul de a intrerupe o ceremonie de investire a unui monarh, de accedere la un rang calugaresc superior, ma rog, o chestie extrem de importanta, iar eu as fi un turist strain si nu as cunoaste cutumele locului. Astept rabdator sa se termine si punguta de arahide, care odata "vidata" de pofta neomeneasca a secretarei noastre, ajunge azvarlita, intre un fax si un xerox.
Am o noua tentativa, ma izbesc de aceeasi mutenie. Suferinta vizibila a secretarei incepe sa capete o concretete de beton si parca am si citit undeva ceva, legat de durerea palpabila. In fine, ies din incapere, ma inchin in fata evidentei si planuiesc ca, incepand din acel moment, sa trimit inaintea mea, ori de cate ori am nevoie de nepretuitele ei servicii, doi emisari: un preot si un psihiatru care sa certifice in vreun fel sau altul starea psihica a labilei noastre secretare.
...continuare in pagina 2
