300: Rise of an Empire. Culturistilor le place in continuare friptura in sange

Atentie, contine spoilere. Dar la cat e de prost, nu stiu ce as putea « strica » in plus.

Am nimerit la 300: Rise of an Empire cu sentimentul ca am pierdut un pariu si e o sarcina de care trebuie sa ma achit. Nu ma omorasem eu cu firea nici dupa primul 300, care mi-a facut mereu impresia unei combinatii intre un clip motivational mai lung decat prevad normele, dedicat pasionatilor de culturism si presarat din cand in cand cu slowmotionuri in care, in nouazeci la suta dintre cazuri, curgea sange, si niste carti postale fotosopate cu ceruri intunecate, pitici hidosi, barbati care latra si persi chei. Parca aparea si un soi de stramos al lupului la un moment dat, dar n-as baga mana in foc. Sa zicem ca am apreciat totusi cam tot ce-a preluat Zack Snyder din romanul grafic al lui Frank Miller.

Ei, 300: Rise of an Empire adauga pasionatilor de culturism si sange tasnind in ralanti, ca potentiali fani, pe skin-heazii care au aflat ca pielea de pui contine grasimi saturate. Altfel zau daca vad ceva de apreciat la filmul asta. Si da, l-am vazut la IMAX. Asadar, din punct de vedere tehnic, mi-am asigurat conditiile necesare intru aprecierea lui.

Regizorul a fost schimbat. 300: Rise of an Empire este regizat de Noam Murro (un debutant aproape, singurul film de lung metraj pe care l-a realizat inainte de acesta fiind “Smart People”), Zack Snyder limitandu-si contributia la scenariu. Si protagonistii sunt altii, Sullivan Stapleton, care mie mi-e cvasi-necunoscut si ma tem ca filmul asta nu mi l-a facut memorabil, si Eva Green (care mi-a devenit foarte simpatica odata cu The Dreamers al lui Bertolucci, dar careia mi-e din ce in ce mai greu sa-i gasesc scuze pentru alegerile neinspirate pe care le face. Iar legat de filmul de fata, mi-e de-a dreptul imposibil). Pe langa ei, Murro a pastrat-o pe Lena Headey(readusa in lumina reflectoarelor si datorita serialului „Game of Thrones”), care a jucat si in primul „300” partitura reginei Gorgo, sotia lui Leonidas, si l-a adus pe Rodrigo Santoro in rolul lui Xerxes, fiul lui Darius. Mai intai, pletos si ezitant, apoi total lovit de calvitie, cam robotic, dar insetat de razbunare. Se pare ca statutul de zeu venea la pachet cu zero pilozitate corporala, traiasca saloanele cosmetice pentru barbati!

Despre Temistocle ce sa va spun? Reuseste sa te faca sa nu-ti pese nici cat negru sub unghie de el. Poate sa crape, sa ne inece, sa-l arunce calul din sa, sa-i smulga Artemisia (Eva Green) fiecare firicel de par (el are par, simplu muritor fiind), sa piarda randul la coada la lapte, orice. Nu iti pasa. Scenariul il face sforaitor si perfect liniar de la un capat la altul al celor 102 minute (stiu exact cat dureaza, fara sa ma uit in fisa tehnica, pentru ca, in timpul filmului, am cautat sa vad cat anume mai tine calvarul, binecunoscut fiind faptul ca timpul e relativ).

Ce e nou?

– Lupta se da pe mare. Dar si pe mare fiind, Temistocle nu-si lasa calul acasa. Desprindeti voi morala.
– Mai mult sange.
– Si mai mult sange.
– Un sarut dat unui cap. Cap separat de trunchi.
– O scena de sex cu apucaturi prost simulate de « care pe care ». Recte, niste smuceli fata-spate, masa-perete.
– O Eva Green care reuseste performanta de a fi respingatoare (minus scurta scena cand sanii ei reusesc sa fure gloria momentului), avand ceva din alura unei metalliste uitate intr-o padure, fara sampon si fara hair stylist, dar cu atelier de piercing.
– Un rege-zeu care arunca scarbit pielea unui copan.

Lectia de bodybuilding nu se anuleaza, filmul indeplineste, ca si precedentul, promisiunea de a fi sursa de inspiratie pentru oamenii cu probleme de greutate care cauta poze pe internet cu „6 pack-ul” la care viseaza. Si cerul ramane la fel de otelit peste discursurile unor eroi pentru a caror scriere as baga mana in foc ca scenaristii s-au inspirat din cele folosite in teambuildinguri si in departamentele de HR. Mda, un fel de Sofocle in mizerie. Ce-a ajuns Corul!