A Single Man – sau despre cat de fotogenica e durerea

A single man este, de departe, cel mai frumos film de dragoste pe care l-am vazut in ultimele luni si va rog sa-mi scuzati desuetul formularii. Frumos in sensul de continut emotional, dar si de estetica a interpretarii, de estetica cinematografica, in cele din urma. Multi i-au reprosat regizorului Tom Ford – debutant in cinematografie, acesta fiind primul lui film, dupa o cariera in design, ocupand functia de director de creatie la Gucci timp de un deceniu – tocmai faptul ca anumite cadre, secvente arata ca niste postere, ca niste fotografii de pictorial de moda, mult prea statice in dimensiunea lor pur estetica. Pentru ochi insa, A Single Man – ecranizare a unui roman din 1964 de Christopher Isherwood – este un regal, un festin.

George Falconer, interpretat de Colin Firth, este “omul singur” si protagonistul acestei pelicule. Este singur pentru ca tocmai ce si-a pierdut iubitul, mort intr-un accident de masina, surprins intr-o secventa de vis, cu zapada cazand in ralanti, si cu putin sange maculand-o artistic. George mai este singur si pentru ca societatea in care traieste il claustreaza, pentru ca nu-si poate trai doliul ca oricine altcineva, pentru ca nimeni nu-i ia in serios durerea pierderii. Nu va speriati: Tom Ford este suficient de inteligent incat sa nu transforme o poveste de dragoste intr-o poveste de dragoste homosexuala. Filmul eludeaza cu gratie aspectele militantiste, cam cum o facea si Coldback Mountain. George, un profesor de literatura spiritual si mereu impecabil imbracat, este un personaj retinut, care-si poarta povara cu discretie in anii ’60, intr-o America innebunita de teama, teama de rachetele cubaneze, teama de comunisti, de URSS, teama de orice. Numai casa lui este din sticla, afisand o adevarata dementa a transparentei, in care nimic nu este ascuns si totul este “la vedere”, contrastand cu starea de recluziune a personajului.

Citeste si:  Acasa la diavolul tasmanian

Este perioada marilor schimbari, perioada in care au inflorit beatnicii si in care profesorul Falconer, un expat britanic, incearca sa-si educe altfel studentii. Si, intre o discutie cu menajera despre o pata de cerneala neagra pe cearsafuri – ce imagine insolita, intre incarcarea unui pistol pe care Ford ni-l arata inca de la inceput, facandu-ne sa fim siguri ca va fi si folosit, intr-un fel sau altul, intre un drum la supermarket, George isi rememoreaza viata alaturi de Jim, un iubit la a carui inmormantare ii este interzis sa mearga. Flashbackurile sunt in alb-negru, frumoase ca niste carti postale vintage, prind privirea si nu-i mai dau drumul. Sau, cel putin cu mine, au avut acest efect hipnotic. Intre viziuni mizerabiliste, putina durere cosmetizata artistic, in rama retro, nu are cum sa dauneze, zic eu.

Citeste si:  Slovenia

Nu numai regizorul este obsedat de frumusete, de proportii, in sensul clasic al cuvantului. Personajele insele duc criteriile estetismului pana in puncte greu de imaginat. Sub o aparenta impecabila, fara riduri si fara pliuri inutile, sub un decor aflat in cea mai desavarsita ordine, numai si numai in spatele lor, clocotesc singuratatea si disperarea. Si ar fi pacat sa le ratati din cauza ca ati fost “furati” de aparenta cea spectaculoasa.

Este clar ca intreaga pelicula graviteaza in jurul personajului, excelent jucat, fara nicio asperitate si nicio stridenta, de catre Colin Firth. Durerea lui George este incheiata la toti nasturii, nu are niciun fel de cuta, iar vocea si accentul nu emit nicio nota falsa, nimic tipator. In completarea lor, vine si o Julianne Moore, in rolul unei foste pasagere iubiri de tinerete a lui Firth, la fel de singura, la fel de vulnerabila, la fel de izolata in casa ei spectaculoasa, in mijlocul sticlelor de gin si al tigarilor “sudate” precum protagonistul. Relatia dintre ei emana caldura, are si parti luminoase, dar si zone sensibile, pe care cei doi le evita uneori, iar alteori le provoaca. Dar mai exista si alte personaje cu aparitii scurte, la fel de memorabile. Un James Dean de factura spaniola intalnit intr-o parcare, un student care aduce a personajele din “The Dreamers” al lui Bertolucci, niste vecini care par confectionati de plastic, lasand numai sa se intrevada tensiunile din aparent fericita familie americana de middle-class.

Citeste si:  Poveste magica in Peru

Nu spun ca A Single Man este un film impecabil. I se poate reprosa o anumita artificialitate, o anumita rigiditate, insa dincolo de asta, trebuie vazut. Sigur ca ridica probleme de genul “esteticul nu asigura substanta”, “forma nu e acelasi lucru cu fondul”. Cu toate referintele, uneori nu tocmai subtile pe care le contine (Hitchcock la prima strigare, Calvin Klein la a doua), tot pledez pentru el. Chiar si numai pentru interpretarea lui Colin Firth. As mai vrea sa atrag atentia si asupra sound-trackului la care a contribuit excelentul Shigeru Umebayashi, cunoscut poate cel mai bine pentru coloana sonora la In the Mood for Love. Ca un filtru: cred ca daca v-a placut American Beauty, veti trata cu intelegere si eleganta – “above all” – si A Single Man. In ceea ce ma priveste, recunosc, e o placere “semi-vinovata”.


Un comentariu
  1. Da, minunat film. Iar Colin Firth( ca si Tim Robbins in ierarhia mea secreta:)) este l\’homme fatal prin excelenta. O fi ajuns la criza varstei de mijloc?:))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.