Amour, Constantin si Elena. Eu te-am iubit, eu te omor. Viata bate filmul, moartea nu

1.

Intr-un articol publicat saptamanile trecute, Tudor Giurgiu reprosa Centrului National al Cinematografiei, ca finanteaza productii care nu aduc spectatori in salile de cinema, in timp ce filmele bune, cele care aduc premii, primesc banii greu sau deloc. Articolul pornea de la Pozitia Copilului, film notat slab si finantat prost de CNC, dar, iata, primitor de Urs de Aur. Probabil ca, in ceea ce priveste CNC, concluzia trasa de dl. Giurgiu e cea corecta. Asupra rationamentului care a produs-o, insa, am dubii mari.

Presupun ca, vorbind despre filmele care au esuat pe bani multi, dl. Giurgiu se referea la de-alde Poker sau Ultimul corupt din Romania, si n-ar fi prima data cand CNC-ului i se reproseaza febletea nemarginita pentru (de-acum raposatul) Sergiu Nicolaescu, ale carui proiecte chicioase si inconsistente isi faceau cel mai repede loc in inimile evaluatorilor. Din punctul asta de vedere, sunt si eu absolut de acord. Dar mi se pare nedrept ca Tudor Giurgiu sa aleaga sa lupte cu dinozaurii folosind tocmai armele dusmanului. Succesul la public (cel pe care il gusta Tudor Giurgiu de ceva vreme) este cel care l-a facut pe Nicolaescu mare, nu stapanirea nuantelor artistice. Dupa criteriul „cine umple salile”, atunci, la nivelul lui 1985, Noi, cei din linia intai e mult mai film decat Glissando-ul lui Daneliuc.

2.

N-am cifre, dar presupun ca nu s-a inghesuit prea multa lume sa vada documentarul Constantin si Elena, asta prin cinema-urile de nisa pe unde va fi fost el difuzat in ultimii patru ani. Postandu-l HD pe Youtube, dandu-i drumul „la liber”, regizorul Andrei Dascalescu lasa sa se intrevada o anume dezamagire in disproportia dintre succesul de festival si cel comercial al filmului sau. Asa cum am spus (aici), nu ma topesc deloc dupa documentare. Ironia face insa ca, dupa Searching for Sugar Man, al doilea film care imi place in 2013 sa fie din aceeasi categorie. Constantin si Elena e un film care isi face treaba: te emotioneaza, te bucura, te lumineaza. Adica, macar un pic, te transforma.

Citeste si:  Moscova

Constantin si Elena sunt bunicii octogenari ai regizorului. Filmati pe parcursul unui an intreg, cei doi batrani moldoveni vorbesc (si, uneori, canta) despre viata si despre moarte, despre timp, despre familie, despre cei 54 de ani petrecuti impreuna. Si, mai presus de orice, se bucura. Mecanismul universului nu e complicat, pentru ei. Lucrurile sunt simple, morometiene, argheziene. Toate isi au rostul lor. Vaca trebuie mulsa in fiecare dimineata, Dumnezeu trebuie cantat in fiecare Duminica. Pamantul trebuie arat, gainile trebuie sa manance. In timpul liber, se poate privi la televizor, se pot scrie poezii, se poate canta, se pot face covoare traditionale, se poate hrani sufletul. Intelepciunea canalizeaza curiozitatea, nu o epureaza. Ziua se munceste, noaptea se doarme. Moartea? Omniprezenta ei o face ignorabila. Nimeni nu scapa de ea, spune unul dintre batrani. Lasand sa se inteleaga ca, tocmai din cauza asta, nu merita bataia de cap. Teorie fara practica? Nu. Unul dintre fiii cuplului moare chiar in anul filmarilor. In acelasi timp, insa, se naste un stranepot. Viata, pe ansamblu, isi pastreaza magia intacta. Tristetea nu aduce deznadejde, asa cum nici bucuria nu aduce exaltare desantata.

***

Pauza de reclama gratuita: gasiti filmul pe Youtube sau la librarie (Carturesti, Bastilia), pe DVD, cu avantajul ca in varianta asta primiti si poeziile Elenei, scrise de mana. Mai mult detalii gasiti pe www.facebok.com/constantinandelena.

Citeste si:  La plaja in Bali

3.

La prima incercare de a vedea Amour, n-am putut trece de jumatate. Rabdarea si curiozitatea au pierdut razboiul cu cadrele lungi, dar nu tarkovskiene, emotionante, ci porumboiene, plictisitoare. Vazand Constantin si Elena, m-am intrebat daca nu cumva filmul asta l-o fi inspirat pe Haneke pentru Amour. Viata a doi batrani octogenari, a caror dragoste n-a fost niciodata tulburata – asta e tema comuna. Similitudini in detalii marunte (felul in care batranii se imbraca unul pe celalalt) sau mai putin marunte (atat Georges, cat si Constantin participa neinsotiti la cate o inmormantare, iar la intoarcerea acasa le relateaza sotiilor experienta), m-au facut curios. Am decis sa vad si jumatatea a doua a lui Amour.

De data asta, m-am enervat de-a dreptul. Am descoperit ca lunga plictiseala a cadrelor premergea unei crime. Georges decide sa-si scuteasca sotia paralizata de agonie si, dupa ce-i spune o poveste din copilarie, o asfixiaza cu perna. Finalul vag metaforic ar trebui sa compenseze lipsa de poezie a filmului.

Dupa prima incercare, as fi spus despre Amour ca este un film care nu m-a prins. Dupa a doua incercare, nu-mi e teama sa spun ca e o porcarie.

De ce?

Filmul se vrea realist. Atentia la detalii nu poate avea alt scop, ambitia de a recrea cosmosul casnic al cuplului de pensionari parizieni instariti. Luciditatea lui Georges, suferinta Annei, migala cu care ele sunt reconstruite, credibilitatea pe care le-o da jocul extraordinar al actorilor (Jean-Louis Trintignant si Emmanuelle Riva), toate sunt parte a lectiei de realism. Nu stiu care este scopul acestei constructii, dar mi-e clar efectul: acela de a face ca decizia sotului care isi ucide sotia sa para nu doar probabila, admisibila, tolerabila, ci de-a dreptul morala.

Citeste si:  Starea de sanatate a cuplului Minculescu este buna, dupa operatie

Un scurtcircuit al ratiunii te poate face usor sa empatizezi cu Georges. I-a promis sotiei ca n-o va mai duce la spital. O iubeste de jumatate de secol. O vede degradandu-se, suferind, psihic si fizic. In asemenea conditii, alege sa-i grabeasca moartea, chiar daca asta inseamna propria lui sinucidere.

Apasand pe pedala dramei, Haneke da senzatia ca, spre diferenta de cei doi batrani din judetul Neamt despre care scriam mai devreme, octogenarii din Paris afla mult prea tarziu ca dupa viata vine moartea si ca batranetea nu seamana cu tineretea.

Ce mi s-a parut mai grav – si motivul pentru care m-am inhamat la a scrie acest lung text – e ca, discutand cu cineva despre cele doua filme, imi spunea ca „nu toti putem fi eroi”. Dar ghiciti la cine se referea, cine era modelul de erou? Ei bine, nu Georges, ci Constantin si Elena. Georges, criminalul tolerat, e noua normalitate. Dragostea rezista mortii, dar nu si durerii. Viata nu-si mai tolereaza batranetea, fleurs du mal nu mai exista, asa cum Anne nu-si mai poate privi in oglinda fata paralizata. Estetica supune etica. Sufletul dispare in fata imaginii, muzica dispare in fata gemetelor. Povestile sunt doar o morfina incompleta.

4.

Dar, repet, asta sunt concluzii pe care le-am tras in pofida filmului lui Haneke, in ciuda regizorului, nu multumita lui. Haneke n-a dorit ca spectatorii sai sa problematizeze si sa se revolte in fata unei lumi intoarse cu susul in jos, ci sa empatizeze cu deznadejdea ei suprema. Daca n-ar fi fost Constantin si Elena, atunci Amour mi-ar fi dat tot atatea teme de gandire ca un raport medico-legal.


4 Comentarii
  1. Tudor Giurgiu a spus asa:

    „Un simplu calcul matematic arată că din totalul filmelor de lung-metraj finanţate pe durata mandatului Şerbănescu (2007-2012), peste 26 de milioane de lei s-au dus către filme premiate în festivaluri sau/şi cu succes de public în ţară, în timp ce alte peste 19 milioane s-au dus spre finanţarea a 18 filme care nu au circulat nicăieri, nu au luat vreun premiu iar insuccesul de public a fost dramatic: sub 1000 spectatori per film. Adică, în loc să modernizăm cinematografe, să restaurăm pelicule vechi din Arhivă, sau să mai finanţăm 10 debuturi, CNC a preferat să dea cadou peste 4 milioane de euro unor filme-degeaba, filme pentru nimeni.”

    Subliniez „si/sau” si subliniez si „18 filme care nu au circulat nicăieri, nu au luat vreun premiu iar insuccesul de public a fost dramatic: sub 1000 spectatori per film.”

    Dupa mine, asta inseamna ca sunt criticate finantarile filmelor care nu indeplinesc niciunul din criteriile succesului:

    1. N-au luat premii, n-au avut vizibilitate in festivalurile de profil, n-au avut nici succes de critica.

    2. N-au avut nici succes la public.

    Eu asa interpretez spusele lui Giurgiu.

    Cat despre Amour, voi reveni poimaine cel tarziu, sper eu, cu un material despre el.

  2. eu sunt in asentimentul lui Mihai: Constantin si Elena este un documentar care te atinge, care te transforma, este dadator de speranta. la sfarsitul lui iti vine sa urli: daa! asta este secretul, asta este sensul.

    si totusi, daca Elena si Constantin nu sunt eroi, atunci de ce sentimentul asta de convertire, la finalul documentarului? daca asta este viata ordinara, daca asta este normalitatea, de ce tanjim atat de tare sa imbatranim in felul acela? mie recunosc ca mi-e teama, mi-e teama ca n-o sa stiu sa-mi traiesc viata cu atata gratie si nu bag mana in foc ca o sa-mi reuseasca, la 80 de ani, sa-mi amintesc sa-mi hranesc sufletul.

    De-asta, si pentru mine, Constantin si Elena sunt eroi. Ma agat de ei, ca sa-mi dau o sansa.

  3. Imi permit sa fac o singura observatie: cred ca multi si-ar dori sa descopere singuri sfarsitul unui film. Eu, de exemplu, nu am vazut \”Amour\”…

  4. Val, de obicei ma feresc de spoiler-alerts, dar crede-ma ca, daca vrei sa vezi Amour – si poate ca tie iti va placea – trebuie sa-l vezi pentru orice altceva in afara de actiune. Pentru actori, pentru imagine, pentru muzica – ok. Actiune n-are.

Lasă un răspuns la Val Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.