Anais Nin – Esenta de foc si joc

Anais Nin intra in mirajul scrisului inca din copilarie. Ea realizeaza de timpuriu forta pe care acesta o poate exercita, iar legatura indisolubila intre scris si experienta traita incepe sa se inchege inca din acea perioada. Fetita de opt ani incepe sa scrie piese de teatru pentru a gasi astfel singura modalitate disponibila de control asupra celor doi frati mai mari. Acestia devin interpretii rolurilor ce le sunt atribuite. Regizorul-magician face primii pasi.

Jurnalul, inceput la varsta de 11 ani si continuat cu sfintenie pana la sfarsitul vietii, are initial forma unor scrisori adresate unui tata absent din viata ei. Publicarea lui in forma integrala a putut fi realizata dupa ce posibilitatea ca protagonistii ei sa fie afectati in vreun fel a incetat sa mai reprezinte o realitate. Acest fapt a facut ca Anais sa intre in mitologia literara cu mult mai mare usurinta decat ar fi facut-o opera ei beletristica. In acest caz, s-ar putea aplica faimoasa afirmatie a lui Oscar Wilde:”Mi-am pus in opera numai talentul, geniul l-am pastrat pentru viata.”

Fiecare volum are o tema unificatoare, personajele ce-l populeaza si scenele descrise sunt pline de viata, de culoare, de miros, conversatiile sunt relatate in amanunt, observatia minutioasa este juxtapusa comentariilor precise, sintetizatoare. S-ar parea ca autorea isi consuma cea mai parte parte a resurselor de creativitate in consemnarea „la cald” e evenimentelor, a trairilor.

Anais Nin se impune ca una dintre personalitatile feminine de prim rang ale secolului XX. Si acest lucru se explica nu doar prin panoplia de figuri legendare cu care a intrat in contact si al caror destin l-a marcat intr-un fel sau altul, ci si prin contributia pe care a adus-o prin jurnalele, opera sa literara, modul in care s-a impus ca figura marcanta a unei perioade indelungate de efervescenta in mediul artistic. Caci Anais Nin nu poate fi limitata la granitele unui curent, personalitatea ei stiind sa evadeze limitarilor de orice tip si stiind sa asiste la toate revolutiile, fara a se lasa anulata de acestea. Ceea ce e specific lui Anais Nin apartine unui strat de profunzime a ceea ce se numeste feminin, un strat in care se manifesta potente latente, ce palpitau intr-un univers neexplorat pana atunci.

Citeste si:  OEDIPE de George Enescu, spectacol al Operei Nationale Bucuresti, in cea de-a XXI-a editie a Festivalului International "George Enescu"

Aparitia la Humanitas a celui de-al treilea volum, intitulat „Foc”, continua drumul deschis de „Henry si June” si „Incest”. Primul volum a cunoscut si o ecranizare realizata de Philip Kaufman, filmul bucurandu-se de popularitate si de o distributie de exceptie.

Anais Nin ne vorbeste din paginile jurnalului sau ca o femeie care se descopera treptat, ca o femeie creatoare, ca o sotie, ca o muza, ca cea care atinge, stimuleaza, face sa infloreasca. Anais Nin vorbeste ca o femeie care naste si face sa se nasca.

„Foc” continua perioada in care Anais Nin isi traieste un episod avansat al relatiei ei cu romancierul american Henry Miller (de al carui nume va ramane in istorie poate mai legata decat de cel al sotului ei). Se continua si povestea cu psihanalistul Otto Rank, fost discipol al lui Freud, iar intr-un colt de umbra viata conjugala cu Hugh Guiler. Autoarea nu se simte insa plina, nu a ajuns la saturatie, caci daca ceva o caracterizeaza, atunci acel lucru este o mare foame. Foame de magie, de noi ritualuri, de noi decoruri ce asteapta sa fie montate, de noi deghizari pentru un obraz ce nu oboseste sa-si marturiseasca nevinovatia, puritatea si inocenta nicicand pierdute. La inceputul celui de-al treilea volum o gasim intr-o stare de incordare, referindu-se mereu la o anume asteptare, cautand acel barbat „geaman”, care sa nu-i mai fie nici tata si nici fiu, ci egal, posesor al unor energii comparabile.

Descrierea perioadelor cand este indragostita exceleaza prin lirism, prin cautarea unui simbolism capabil se cuprinda bogatia, luxurianta sentimentala. Anais Nin devine in aceste pagini o floare uriasa, tropicala, cu miros de sex si de moarte, eros si thanatos. Ea stie ca „nu exista niciun adevar, nicio realitate. Nu putem cunoaste decat prin sentimente. Mintea noastra ne insala.” Si este neobosita in demonstrarea acestui postulat prin fiecare experienta, prin fiecare traire, manifestand mereu aceeasi deschidere.

Anais Nin tese o poveste in jurul propriei vieti. Nu poate disocia realitatea de scris. Jurnalul ei are mai multe functii: este o evadare, o inregistrare a unui vis, a unei vieti ideale, perfecte, incercarea de a crea un echilibru greu de realizat intre fortele divergente ce-i guverneaza viata si intre care se simte uneori sfasiata, intre tabere ce se exclud, este cautarea mantuirii si a salvarii, operand ca o spovedanie. Si, nu in ultimul rand, este expresie literara. Este o marturie asupra influentelor, contradictiilor, incercarii de a defini, de a cauta un loc in lume femeii Anais Nin si femeii in general.

Citeste si:  Cum sa treci peste criza

Datorita acestor incercari de definire a naturii feminine, lucrarile ei au avut o influenta covarsitoare asupra miscarii feministe americane din anii ’60. Însa activismul politic este un taram strain lui Anais Nin care se dezice formal de orice curent in 1975. Anais Nin poseda o luciditate de care putini scriitori s-au bucurat, nu subscrie niciunui program, niciunei miscari, respinge partidele si grupurile. Ea stie ca implinirea nu poate fi decat individuala si ca drumul se parcurge in solitudine, caci „sistemele sunt coruptibile”. Nici Gonzalo More, ce pare a fi cel asteptat, nu reuseste sa o convinga de legitimitatea rosilor intr-o perioada in care intelectualii vedeau in ei singura optiune opozabila fascismului.

In „Foc”, Anais Nin isi relateaza viata ca martor, ca observator, insa cititorul observa calitatile regizorale ale celei ce traieste. Ea se misca gratios, ca o felina, parcurge povestile pe care le creeaza cu agilitate. Flexibilitatea ei ingemanata unei „amoralitati” asumate uimeste, minciunile prin care incearca sa mentina un control precar, infidelitatile; toate acestea isi afla justificarea in paginile acestui jurnal, devenind pardonabile (desi nu aceasta e intentia autoarei) prin dragostea imensa de care are o nevoie monstruoasa si pe care este capabila sa o daruiasca, fara a putea insa sa o si „divizeze”, sa o particularizeze, prin statutul de creatoare, afirmand la un moment dat „daca nu as fi fost scriitoare, as fi fost o sotie fidela”. Singura fidelitate este cea fata de sine.

In 1946, dupa redactarea acestui volum, Anais Nin afirma ca „scriu o algebra a emotiilor”, iar paginile acestui jurnal o demonstreaza cu prisosinta. Ceea ce uimeste este faptul ca „traitul” nu pare pe deplin implinit pana in momentul in care nu este consemnat, relatat, descris, imbogatit in jurnal. Arta vine in intampinarea vietii si o impodobeste. Iar Anais Nin stie sa imbogateasca, daruieste si se daruieste, iar mainile ei nu raman nicicand goale. În scris, are loc re-trairea, re-actualizarea, ingemanarea bucuriei cu durerea.

Citeste si:  Alter ego-uri otomane

Valoarea de document, de tablou de epoca este incontestabila. În jurnalul ei, portretele unor figuri legendare sunt intregite dintr-o perspectiva umanizata. Scriitorii Henry Miller, Antonin Artaud, Pablo Neruda, psihanalistii Otto Rank, René Allendy, revolutionari ca Gonzalo Moré traiesc, se misca si respira in paginile ei. Fiecare din aceste relatii aduce ceva, un dar, intretine o cautare. Autoarea trece prin mediile cele mai diverse, isi joaca rolul de mica zeitate psihanalizand in New York, trimite scrisori incercand obtinerea unui sprijin financiar pentru publicarea cartilor lui Henry Miller, face cumparaturi pentru el, ii coase camasile, isi prepara singura parfumurile, noaptea are o existenta paralela pe un vaporas pe Sena unde isi consuma povestea cu Gonzalo Moré, caruia ii dactilografiaza discursurile, scrie o carte despre tatal sau.

Creatia ei nu incearca sa o imite pe cea masculina. Este constienta de calitatile fiecareia dintre tabere, insa nu merge spre anularea diferentelor, ci spre acceptarea si transformarea lor in fecund. Unul din crezurile ei este ca opera artistica a unei femei trebuie sa fie asemanatoare actului de concepere a unui copil, sa se iveasca din sangele ei, sa fie strans legata de pantecele ei si sa fie hranita de laptele ei. Aici vede ea puterea femininului, seva si mirajul lui.

Obligatia de a juca multiple roluri in planul experientei reale (de a fi sotie, amanta, muza, prietena, artista) da nastere necesitatii de a fi ea insasi. Astfel se explica fidelitatea fata de jurnal, reintoarcerea ei zilnica la actul marturisirii.

Disectia la care este supusa viata nu se desfasoara intr-un laborator aseptic, ci intr-o sala de teatru. Decorurile, costumele, deghizarile sunt spectaculoase. Iar actorii! Ce interpretare!. Anais Nin este regizor, apoi aluneca gratios pe scena, in lumina reflectorului, face ca vocea unui actor sa tremure, pe altul il reduce la tacere, iar la sfarsit se asaza obosita si multumita printre spectatori. Sunteti siguri ca autorul piesei nu este tot ea?


3 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.