Antichrist

Sa vorbesc despre Antichrist, sa formulez pentru mine insami, in primul rand, o opinie corecta si onesta este mai dificil decat pare. Stiam de la inceput la ce sa ma astept, fusesem avertizata de trailere, de multimea de cronici lecturate, de reactiile unora sau ale altora. Imi intrase cumva in cap ideea ca ori imi va placea pana in panzele albe, ori il voi detesta. Cale de mijloc nu avea sa existe. Asa imi spusesera ziarele si cronicarii priceputi in a evita capcanele.

Numai ca, vineri seara, dupa ce am reusit sa iau bilete (va reamintesc ca la TIFF a fost imposibil sa ma apropii, biletele se epuizasera din prima zi), am iesit din sala de la Muzeul Taranului Roman cumva amortita. Era clar ca trecuse un tren peste mine – metaforic vorbind – si cu simturile paralizate, nu-mi dadeam seama daca imi placuse sau nu. Or, acest lucru in sine este o surpriza. Ma asteptam ca verdictul sa ma pocneasca pur si simplu, sa fie de domeniul evidentei: „esec total” sau „capodopera”. De obicei, imi formez parerile destul de rapid, aproape instinctual, iar argumentele vin post factum. Imi asum si eventuala lipsa de modestie, spunand ca de putine ori ma insala organele acelea misterioase cu care evaluam si masuram un act estetic. Cu Antichrist, nu a fost vorba de „love at first sight” desi, pe parcursul vizionarii, au existat momente cand am crezut asta.

Peste weekend, am rumegat. Caci e cert ca Antichrist avea sa-mi sufle in ceafa o buna perioada de timp. Iar astazi am hotarat: iubesc acest film.

Antichrist este un film greu de aparat, trebuie sa recunosc asta. Este violent intr-adevar (asteptam scenele de mutilare cam cum asteapta un ciclist la turul Frantei etapele mai dificile ale cursei, iar dupa fiecare rasuflam usurata: mai trecusem un hop). Este misogin, se spune. Este blasfemiator, se spune. Este arogant (vezi dedicatia catre Tarkovski). Dar toate astea sunt la nivel superficial. Aceasta este masca filmului. Pentru ca dincolo de aceste nuante, ramane un film care ne vorbeste despre frici. Un film care ne poarta in jungla naturii umane si ne scoate de acolo insangerati. Sau poate, ca sa fiu cinstita, ar trebui sa spun ca nu ne scoate. Ci ne lasa acolo. Nu ne ofera mana intinsa si dulce a compromisului si nu ne da consolari. Asta este pariul pe care Lars von Trier l-a facut, pariu pe care l-a pierdut, cel putin din punctul de vedere al unor critici. Au mai fost altii care ne-au aratat chipuri hade, dar dupa aceea au avut grija sa ne spele, sa ne parfumeze si sa ne scoata din mocirla curati ca lacrima. Lars von Trier nu face asta, iar motivatiile lui conteaza mai putin.

Citeste si:  Horoscopul saptamanii 2-8 septembrie

Nu cred ca doar o depresie ar putea fi sursa acestui film. Nu cred ca o experienta personala, oricat de tulburatoare ar fi ea, poate sa sustina un asemenea experiment. Nici nu caut explicatii dincolo de ceea ce vad pe ecran pentru ca filmul acesta are puterea de a se sustine singur. La o conferinta de presa, regizorului danez i s-a cerut de catre un jurnalist de la Daily Mail sa se explice, sa se justifice. Cu stilu-i binecunoscut, acesta a refuzat.

Probabil ca sunteti familiarizati cu intriga, asa ca n-am sa insist foarte mult. Un cuplu isi pierde copilul. Cei doi, interpretati superb de Charlotte Gainsbourg si de Willem Dafoe (si aici cred ca toata lumea este de acord), nu poarta un nume, sunt pur si simplu El si Ea. Dupa inmormantare, cum tratamentul mamei care este internata intr-o clinica nu pare sa dea rezultate, se retrag intr-o cabana situata intr-o zona impadurita si izolata, numita Eden, unde El urmeaza sa-si testeze pe Ea abilitatile de psihanalist, alegand sa ignore un principiu de baza care interzice implicarea terapeutului in vindecarea celor apropiati. De aici, se dezlantuie haosul.

Majoritatea celor care au privit filmul s-a concentrat prea mult pe actele de violenta (zdrobirea unui penis, o circumcizie a clitorisului, o ingropare de viu) si, furati fiind de peisajul in rosu, au ignorat celelalte culori. Filmul lui Lars von Trier are de toate: principii freudiene, samanism, terapii cognitive, vanatoare de vrajitoare prin intermediul unei presupuse lucrari la care Ea scria. La un moment dat, personajul lui Dafoe afirma ca durerea este naturala, este normala si isi impinge partenera sa o experimenteze in toate formele ei. Numai ca aceasta calatorie terapeutica pe taramul angoaselor nu are rolul de a linisti demonii, de a-i anihila, ci din contra de a-i starni.

Citeste si:  Horoscopul saptamanii 12-18 octombrie

S-a vorbit despre un conflict la nivel ideatic, despre cele doua personaje care reprezinta doua principii diferite: animus si anima, ratiune si animalic, angelic si demonic, feminin si masculin, insa este foarte greu de sustinut ca intr-adevar femeia din film ar intrupa tot ceea ce e diabolic. Nu exista o dimensiune unica a personajelor dupa care sa le poti categorisi. Nu poti spune ca ea este suta la suta vinovata, iar detasatul si rationalul ei partener de viata suta la suta inocent. Raul este unul generalizat, atinge tot, intr-o proportie mai mica sau mai mare. Sexualitatea este legata de moarte, femeia disperata cauta o alinare superflua in contactul sexual pe care-l reclama cu violenta. Sexul insusi ajunge sa personifice un sarpe dintr-un ipotetic Eden care nu mai este vizualizat in dimensiunea lui paradisiaca, ci in cea demonica (“Natura este biserica lui Satan” – spune personajul lui Gainsbourg la un moment dat). Moartea este omniprezenta, in ghindele care cad obsesiv pe acoperisul cabanei, in aparitiile fantastice ale unei caprioare cu fatul iesind din ea sau in cele ale unei pasari inchise intr-o viziuna.

Nu am vazut niciodata la cinematograf o meditatie mai tulburatoare asupra ideii de maternitate, vazuta nu ca datatoare de viata, nu ca principiu al innoirii, ci ca moarte, ca anunt, ca promisiune a mortii, mai bine zis. Filmul lui Lars von Trier leaga extrem de plastic, de credibil maternitatea, sexualitatea si thanatosul. Vinovatia, complexele oedipiene, o viziune sumbra asupra sexualitatii (care e si ea haos, si egoism, si disperare, si cruzime, nu numai placere orgasmica) sunt si ele prezente la datorie. Ah, si spre deosebire de vinovatiile din alte filme, care se dovedesc, spre usurarea comoditatii si conformismului din noi, false pana la final, sau nu “chiar atat” de grave, vinovatia de aici e reala. Nu e imaginata, e palpabila, ne e aratata ca atare. Si nu are vindecare.

Citeste si:  Petrecerea Bond by Esquire in Loft

Desi atatea simboluri ar trebui, in mod normal, sa scufunde un proiect cinematografic mai ceva ca o piatra de moara, nu se intampla asa. Pentru ca, in ciuda tensiunii, a violentei, a intunericului in care ratiunea nu mai reuseste sa patrunda (nu stiu daca exista in istoria cinemaului un cuplu care sa se raneasca atat de mult, care sa perverteasca dragostea in ura), exista multa poezie. Si nu ma refer numai la secventele prologului si epilogului (insotite de o superba culoana sonora de Handel si filmate in alb-negru, in ralanti), ci si la cele din corpul celor patru “capitole” propriu-zise. Exista o poezie a feminitatii, cu tot demonicul din ea. La un moment dat Gainsbourg murmura o poezie a unui poet englez din secolul XVII, poezie care se refera tocmai la natura feminitatii: „False in legs, and false in thighs;/ False in breast, teeth, hair, and eyes;/ False in head, and false enough;/ Only true in shreds and stuff.”. Caprioara care priveste sfasietor de bland in timp ce-si leapada fatul, vulpea care se autodevoreaza, “tipatul tuturor lucrurilor din natura care se pregatesc sa moara”, faptul ca daca esti fertila nu inseamna in mod automat ca vei si da nastere, toate acestea, da, sunt imagini brutale, insa contin o poezie, un ritm al lor care are sens in economia filmul. Nu sunt gratuite, asa cum s-a mai spus, si nici nu transfera filmul in registrul de horror, cum iarasi s-a sustinut in mod eronat in opinia mea. Genul acesta de poezie m-a facut sa-mi tin respiratia, mi-a dat fiori in cateva randuri in timpul vizionarii.

Filmul mi-a transmis, pe durata intregii vizionari, o senzatie de altceva, de plutire, de usa deschisa spre ceva interzis. Si pentru asta trebuie sa-i multumim lui Lars von Trier pentru ca nu stiu cati regizori mai reusesc asta.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.