Aveti grija! Sa nu va asezati pe Pobby!

„Pobby si Dingan”. Autor Ben Rice.
Traducere de Dan Ciobanu, Colectia Literatura de la Cotidianul

Prietenii imaginari raman o sursa importanta de teme pentru literatura, dar mai ales pentru cinematografie. Fie, si pentru bancuri.

Pentru Ben Rice, romanul de debut a stiut sa profite din plin de aceasta tema. Autorul o face cu umor, stie sa indulceasca tusele de tragism cu umorul si candoarea care provin din modul de a relata al unui copil, caci avem de-a face cu un narator aflat la varsta copilariei. Va mai spun ca romanul a aparut initial in revista Granta. Stim cu totii ce nume mari s-au lansat in paginile acestei reviste si cum au confirmat ele ulterior.

Intr-un orasel din Australia, o fetita, are nu unul, ci doi astfel de amici. Bineinteles, fratele ei, mai mare si cu ceva mai multa ratiune, nu crede in existenta celor doi. Insa, desi nimeni nu crede cu adevarat, fetita este lasata sa se joace cu ei si din cand in cand
adultii intra si ei in acest joc. Astfel, la masa Pobby si Dingan, caci acestea sunt numele lor, primesc cate o farfurie, cei din oras nu se mira atunci cand fetita se adreseaza celor doi.

Fantasma celor doi prieteni nu este insa singura care populeaza paginile acestui miniroman. Orasul in care se petrece actiunea traieste de pe urma altui lucru miraculos si anume opalul. Toti locuitorii isi petrec zilele cautand aceasta piatra in minele care impanzesc imprejurimile asezarii. Asa cum Kellyanne isi ghideaza viata dupa cei doi prieteni, tatal sau spera in fiecare zi ca va gasi acel opal care-i va scoate pe toti din saracie. Ashmol insusi recurge la o fictiune pentru a-si face curaj in peregrinarile lui: se viseaza James Bond.

Absenta este un motiv recurent al cartii. Fetitei ii dispar prietenii in mod ciudat, tatal nu reuseste sa descopere opalul, mama se intreaba cum ar fi fost viata ei daca ar fi ramas in Anglia si ar fi ales un alt sot in locul celui pe care-l are acum. Desi absente, desi imaginare, toate aceste lucruri mobilizeaza si intorc resorturile romanului. De ce opalul dupa care tatal sapa zilnic maruntaiele pamantului ar fi „mai real” decat Pobby si Dingan? Ben Rice se joaca cu maiestrie cu aceste fragmente de „irealitate”, demonstrand in fata ochilor nostri cum ele pot avea consecinte dintre cele mai reale.

Astfel, desi Ashmol o ironiza pe sora lui, in fata suferintei pricinuite de disparitia celor doi, mobilizeaza intregul oras sa plece in cautarea acestora. Este uimitor cum o fantezie a unei fetite ajunge sa schimbe o comunitate, sa o determine sa faca acte pe care nu si le-ar fi imaginat in trecut. Nu as vrea sa va stric placerea lecturii, dezvaluindu-va deznodamantul. Nu va mai spun decat ca portretele celor doi prieteni imaginari sunt absolut fermecatoare. Aflam ca ei sunt pacifisti, le place sa fluiere, sa danseze cand afara fulgera si sunt mari consumatori de acadele Violet Crumbles si Cherry Ripes. Mie mi-ar placea sa am astfel de prieteni. Ah, era sa uit ceva important: unul dintre ei are un opal in buric. Acestea sunt semnele lor distinctive, „particulare”, asta ii individualizeaza si sunt informatii demne de retinut atunci cand se incearca gasirea lor. Este ca si cum s-ar face un portret robot in lumea noastra, la politie, atunci cand se raporteaza disparitia cuiva.

Mai este un motiv pentru care am gustat aceasta carte cu fiecare fibra. Ben Rice ne da o lectie importanta, fara ca asta sa includa si tonul moralizator. El arata cum poti scrie o carte buna fara dram de cinism. In romanul sau, se lipseste de un ingredient devenit indispensabil majoritatii scriitorilor de azi: sarcasmul. Stiu ca el se poate dovedi in unele cazuri extrem de productiv, insa apreciez curajul unor autori de a se dispensa de el, ceea ce constituie de multe ori un risc. Ben Rice mizeaza pe sensibilitate, pe candoare si castiga. Mai tine cineva pariul asta?