Biutiful – sau despre frumusetea descompusa

Barcelona lui Iñárritu nu e „biutiful”. Nu in sensul clasic, de ilustrata de revista pentru turisti. Nu e „biutiful” cum era in „Vicky. Cristina. Barcelona” al lui Woody Allen, in care intalneam tot un Javier Bardem, insa unul mult mai zambitor. Nu insa si mai cald, nu insa si mai uman. Barcelona lui Iñárritu este un taram al trecerii. Este purgatoriul, daca vreti. Este orasul in care Uxbal, un escroc, dar si un tata, isi traieste ultimele luni ale vietii intr-un film sumbru, apasator, dar, in pofida tuturor acestor aspecte (sau datorita?), „biutiful”.

Pe umerii lui Javier Bardem, cade cam toata greutatea acestei ultime pelicule a mexicanului Iñárritu si prima al carei scenariu nu este rezultatul lui Guillermo Arriaga, cel cu care a colaborat atat de fericit la „Amores Perros”, „21 Grams” si „Babel”. Nu mai avem istoriile acelea incrucisate, nici povestile care se intind pe trei continente. Aici totul se sufoca, moare, dar si traieste in Barcelona. Un oras care apartine atat catalanilor, cat si africanilor – care vand produse contrafacute in fata marilor magazine de lux, si chinezilor – care le produc in ateliere improvizate, in care mai si dorm. Si mai si mor.

Camera se apropie de chipuri. Poate periculos de mult. Fete descarnate, cearcane adanci, palori abisale. Nici in fata mortii, nu da inapoi. Nu-l stiam pe Iñárritu un „pudic” nici din peliculele anterioare. Insa aici merge mai departe. Camera descompune „descompunerea”, daca imi este permisa exprimarea. Uxbal, protagonistul, are cancer. O aflam inca de la inceput. Are cancer, doi copii si multi alti oameni de care incearca sa aiba grija. Si, in acelasi timp, sa se impace cu gandul propriei morti. Care va veni curand. Ii vedem, prin mana indiscreta a regizorului, starea sanatatii degradandu-se pe zi ce trece. Dar poate ca nu aici e cea mai mare tristete. Ci in incercarile lui de a aduce ordine intr-un univers in degringolada.

Nu va imaginati ca Uxbal este bun, in sensul etic. Uxbal face o multime de „rele”, iar cancerul de prostata nu este singurul care-l macina. Uxbal, oricat de multe „fapte bune” ar incerca sa marcheze pe ultima lui suta de metri, este un om care traieste din nefericirea altora, scuzat fie-mi cliseul. E adevarat, incearca sa le faca acestora povara mai suportabila. Tocmai in contrastele din interiorul protagonistului sta, cred eu, nodul de tensiune a filmului. Punctul care ridica dileme si intrebari.

Uxbal este un om aflat la marginea societatii. Dar mai e si altceva. Mai e si cel care vorbeste cu mortii. Este marginal nu numai social, ci si existential. In permanenta, are un picior pe un alt taram. Pe cel de dincolo, pe cel necunoscut. Este un intermediar. Intre viata si moarte. Intre muncitorii chinezi si angajatorul spaniol. Intre traficantii africani si politistii corupti. Intre tulburarile unei foste sotii bipolare si propriii copii.

Ma veti intreba, poate, unde este frumusetea in tot acest peisaj sumbru, populat de zadarnicii, de moarte, de exploatare. Frumusetea exista insa. Intr-o fotografie a unui tata necunoscut. Intr-o padure inzapezita. Intr-un inel cu diamant nemaicontand daca acesta este sau nu veritabil. Intr-o multime de fluturi negri care se aduna pe un tavan plin de igrasie, aflat el insusi in descompunere. In imaginea unor pantofi atarnati pe o sarma. Dupa atmosfera sumbra a apartamentelor barceloneze, mizere si mereu aglomerate, prin care ne plimba Iñárritu, iesirile sunt o gura de aer. Si aici e frumusetea. Intr-o cina in care tatal le da copiilor cereale si li le prezinta ca si cum ar fi hamburgheri si oua cu carnati. Intr-o cerere in casatorie atipica. Intr-o padure in care, in sfarsit, tatal si fiul se intalnesc.

Ritmul este cu totul altul fata de cel din peliculele anterioare. Inainte, Iñárritu se misca repede si noi, spectatorii, trebuia sa alergam dupa personaje si sa completam povestile, locurile goale, cum ne pricepeam mai bine. Camera isi muta si ea rapid unghiul, imaginile se succedau, durerea nu ramanea prea mult in fata ochilor nostri. Aici, lucrurile stau cu totul diferit. Uxbal ramane in fata noastra. Il vedem mergand, mancand, urinand, in toate gesturile cele mai banale si in momentele cele mai tragice impachetate in cel mai sordid cotidian. Pentru ca moartea vine de cele mai multe ori asa. Incognito. In haine de rand, in bai mizere, in camere cu miros ranced, cu ferestre de la care cerul si stelele par sistemul nervos al unei femei dezechilibrate psihic, ce poarta un nume precum Marambra.

Cat despre interpretarea lui Javier Bardem, facand abstractie de simpatia pe care mi-o castigase deja, mai ales din „No country for old men”, nu am cuvinte. Pur si simplu, nu-mi pot imagina cum ar fi fost acest personaj, atat de dificil, sub chipul altcuiva. Filmul isi trage seva, coloana de sustinere, si nu cred ca exagerez prea mult, dintr-o figura. Cea a lui Bardem, care a si primit premiul pentru cel mai bun actor la Cannes in 2010. Merita mentionata si Maricel Alvarez (Marambra), extrem de credibila in rolul sotiei si aflata la primul ei rol in cinematografia „mare”.

Biutiful nu ar fi avut insa acelasi impact fara imaginea lui Rodrigo Prieto, cu care Iñárritu a mai colaborat la toate cele trei productii anterioare, si fara muzica lui Gustavo Santaolalla.

Filmul intra incepand de azi in cinematografe si este distribuit de Transilvania Film. Fuga la cinema!