Cand versul nu canta, ci latra

Un volum mult asteptat pe piata romaneasca a fost „Dragostea e un caine venit din iad”. Dupa ce am citit proza lui Bukowski, care s-a bucurat de un numar considerabil de aparitii la Polirom, eram cu totii curiosi sa vedem cum este americanul si in ipostaza „eului liric”. Eu, marturisesc, voiam sa vad daca poate sa scrie poezie.

Acum, misterul s-a deslusit. Volumul aparut tot la Polirom se bucura de calitati grafice deosebite. De altfel, ni se dau detalii asupra hartiei si caracterelor folosite, la sfarsitul cartii. Pe langa aspectele comerciale, care, recunosc, asupra mea au efect, s-au mai folosit si ilustratiile lui Gorzo, fapt semnalat inca de pe prima coperta. Probabil, numele lui a parut ca fiind cea mai buna idee pentru sustinerea vizuala a poeziilor lui Bukowski. Cine i-a vazut lucrarile de pictura pe la expozitii stie despre ce vorbesc. Ilustratiile pentru acest volum sunt realizate intr-o maniera simpla, par gesturi grafice abia articulate, si includ doar doua culori: un roz pal si un gri.

Prima impresie la lectura cartii nu este socanta. Ceea ce vreau sa spun este ca pur si simplu poezia lui Bukowski seamana izbitor de mult cu proza lui Bukowski. Sunt poezii pe care le si citesti ca atare, urmarind mai ales un fals fir narativ, nefinalizat, lasat in suspensie. Subiectul predilect este, in spiritul cu care ne-a obisnuit, viata pseudo-amoroasa si alcoolul, in special berea.

Citeste si:  Biletele pentru festivalul Peninsula la Germanos

S-a tot vorbit despre numarul scazut al cititorilor de poezie. Nu este o problema specifica spatiului literar romanesc si nici acestei perioade. Inca de la inceputul secolului XX, erau voci care se plangeau ca nu se mai citeste poezie. Daca va hotarati sa va apropiati de versurile lui Bukowski ca semn al unei dorinte de eter, atunci nu va asteptati sa-l gasiti in dimensiuni cosmice. Nu, aici sublimul este mereu ironizat, luat peste picior si sters cu el pe jos, prin closete si camere meschine. Atunci cand reuseste insa, prin cine stie ce dovada nesperata de crutare, sa supravietuiasca, este timid si tacut. O poezie in care ni se vorbeste la inceput despre renuntarea la literatura (pentru ca Hemingway „se cam repeta” si „nu mai scrie cu adevarat”), apoi despre aventuri sexuale cu proxenete negrese respingatoare si copile fermecatoare, dar placide, se incheie in nota care urmeaza :”albatrosul e o facatura/ universul e un bocanc/ nu exista eroi/ exista doar un soarece/ clipind/ intr-un colt/ exista doar un colt/ cu un soarece care clipeste/ doua broaste raioase imbratiseaza/ tot ce-a mai ramas”.

Citeste si:  Cum sa faci fata criticilor

Uneori versurile par spuse de un om la orele trei din noapte, cu un creier amortit, obosit si care fumeaza singur in bucatarie. Au tonalitati autobiografice, suna cateodata a bancuri, suna simplist, suna a povesti de betiv ratat la cincizeci de ani, uneori incep sa te plictiseasca, iti vine sa-ti spui „iar asta, cu istoriile lui penibile de doi bani” si, cu toate acestea, e ceva mai mult. Ceva mult mai mult. Bukowski are darul de a te pocni din cand in cand. Atunci cand reuseste asta, e un adevarat miracol. Din usor plictisit, usor scandalizat cum erai, te trezesti mut, gafaind, ca dupa o lovitura in stomac. Intr-adevar, domnule Bukowski, ai reusit sa faci o poezie si altfel, dupa ce te-ai plans ca „poezia lumii a fost mereu un produs fals. A fost fals si supraestimat de-a lungul a mii de ani. E prea delicata. E prea pretioasa. E o gramada de rahat.”

Citeste si:  Modele de studiat, modele de urmat, modele de copiat

Bukowski reuseste sa dea glas unui alt mod de a fi. Bukowski nu e unul din marii dezamagiti de lume, arte, iubire si asa mai departe care cauta neobositi izvoare de aer curat pe drumurile evadarii. El nu se ridica. El ramane aici pentru ca se gandeste ca poate nu e nimic dincolo. Nu are ambitii, nu are cautari, uneori pare doar sa constate o stare de fapt. Ramane aici si, daca ii e greata, vomita. Daca nu isi mai toarna inca o bere sau un whisky. Nu se lamenteaza si nici nu-si compara voma cu suferintele lui Werther. In „Oamenii ca florile”, spune „asta le urlu a fost in apararea/ saraciei sufletului si-n apararea libertatii/ de a nu iubi „. Cand ceva curat vine spre el, este primul care se mira. Si parca nu-i vine a crede.

Amorul lui Bukowski nu e un leu, nu e un lup, nu e nici macar o pisica. E un caine. Pun pariu ca nici macar nu e de rasa. Asta nu inseamna ca, desi flamand si naparlind, nu stie sa muste.


Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.