fbpx

Cartea neagra cu multe oglinzi

Sa va vorbesc despre Cartea neagra a lui Orhan Pamuk, turcul nobelizat, nu mi-e deloc usor. E un roman dens (a aparut la editura Curtea Veche), cu o structura arborescenta, cu nivele de lectura pluristratificate. Da, nu prea e carte de citit pe plaja sau, ca tot e sezonul, intre doua coborari de partie. Ironic e ca, la nivel epic, nu se intampla multe. Unui barbat, pe nume Galip (biruitorul, in turca), ii dispare intr-o buna zi sotia, pe nume Ruya (visul). Si tot ce ramane este un bilet de numai nouasprezece cuvinte. La scurt timp, isi da seama ca nu e singura disparitie. Fratele vitreg al acesteia, Celal, un foiletonist celebru, a disparut si el. Acesta este un prim nivel de lectura. Galip isi cauta cei mai importanti oameni din viata sa, urmand itinerariul romanelor politiste, de a caror lectura era pasionata sotia sa si pe care el le dispretuia, privindu-le ca pe un gen minor, artificial, in care orice amanunt este purtator de sens intru elucidarea misterului si orice pista duce la rezolvare.

Al doilea nivel il reprezinta capitolele care sunt, de fapt, articolele lui Celal publicate zilnic intr-un cotidian national din Istanbul, iar acestea au un numar egal cu celelalte. Cele la persoana a III-a urmaresc peripetiile lui Galip si au numar impar, iar celelalte poarta semnatura lui Celal, avand numar par. Acestea din urma au o tematica incredibil de variata, de la articole de tip “fapt divers”, pana la investigatii asupra unor presupuse lovituri de stat, crime din cartierul istanbulez Beyoglu, partide din afara legii, comentarii asupra unor poeme scrise de Mevlana, eseuri, relatari ale unor plimbari si experiente metafizice in acelasi Istanbul labirintic, evocari ale unor episoade din copilarie, un adevarat turn babel al povestirii, al marturiei care se impleteste, pana la imposibilitatea identificarii separatoare, cu fantezia.

Al treilea nivel il reprezinta povestile, apelul la mituri, la episoade istorice impletite cu elemente fantastice, cele o mie si una de nopti narative care constituie solul caruia romanul lui Pamuk i se revendica. Si, in sfarsit, al patrulea strat ii este dedicat orasului Istanbul, ridicat la rangul de personaj in sine. Iar peste toate, planeaza o obsesie “draga” autorului turc: cea a identitatii. In permanenta, personajele sale se intreaba cine sunt si daca pot fi ele insesi.

Citeste si:  Dispozitiv de monitorizare a copiilor, disponibil de anul acesta in Marea Britanie si SUA

Daca va ganditi ca am spus tot cu asta, nici vorba. Cum sa va explic eu? Cartile lui Pamuk sunt ca niste palate cu mii de incaperi, carora risti sa le pierzi sirul si sa uiti ce monstri ascund. Intr-una dintre ele, veti gasi viziunea retragerii apelor Bosforului si un Istanbul populat de epavele submarinelor englezesti scufundate, a cuirasatelor germane, de comori ale genovezilor sau de ramasitele prelatilor ortodocsi ucisi de sultani.

In alta, rolul memoriei, glasurile povestilor care nu tac niciodata si concluzii precum Iti este cu neputinta sa-ti dai seama vreodata care este originalul povestii si care este originalul vietii. Referiri la poeme alegorice precum “Frumusete si dragoste” al lui Seyh Galip sau istorii halucinante ale primilor fabricanti de manechine ale caror opere erau respinse pentru ca semanau prea mult cu turcii si turcii nu mai voiau sa fie “turci”, ci cu totul altceva. Obsesia aceasta pentru relatia dintre copie si original, dintre arta care imita existenta sau o recreeaza si viata insasi, va va aminti poate de dilemele miniaturistilor din Evul Mediu asupra carora Pamuk s-a aplecat in Ma numesc Rosu.

Multe dintre personaje iau cuvantul numai pentru a spune o poveste. Sa spui, sa relatezi, sa istorisesti devine la Pamuk un fapt ontologic.

Mai exista apoi referiri la trecutul unor ordine mistice care suna total exotic urechilor noastre. Bektasi, Hurufi, citate din Coran, Ibn Battuta, Ibn Arabi, mistici sufi, savanti islamici, analize ale aspectului lui Dajjal (un fel de echivalent musulman al Antichristului).

Citeste si:  A inceput Gay Fest!

Il veti indragi pe Galip cel atat de singur si atat de vulnerabil, barbatul care-si venereaza o sotie despre care isi da seama ca nu stie mai nimic, barbatul care s-a temut mereu ca o alta lume i-o va fura, ca alte mistere o vor atrage. Galip stia ca gradina cu flori misterioase si flori infricosatoare care napadea meleagul acela tainic, alunecos ii era cu desavarsire inaccesibila, asa cum inaccesibile ii erau si zonele de neinteles ce staruiau in strafundurile memoriei Ruyei. Galip, barbatul bantuit de o sotie mai straina decat o alta lume, Galip trezit in inima unei enigme pe care, in loc sa o elucideze, o mareste si mai mult. Galip, adancit intr-un Istanbul in care orice strada, pravalie, copac, sacosa de plastic, vanzator de muhallebi, firma, inscriptie, moschee, sofer de taxi, totul este un semn ce trebuie descifrat, o treapta catre marele mister, o calatorie catre propriul trecut.

Usile unei alte incaperi dau spre ars poetica, spre principiile care trebuie sa guverneze o povestire, mecanismele care fac ca o istorie sa functioneze si asupra carora naratorul se tot intreaba. Un povestitor trebuie sa fie insa mai decis. Asta pentru ca cititorul n-are incredere in scriitorul care-si lasa sovaielile la vedere. Tot aici Pamuk ne ofera paralele interesante intre scrieri din lumea islamica si autori occidentali precum Dante, Kant sau Baudelaire. Nu o data naratorul se adreseaza direct cititorului Cititorule, (…) de fiecare data cand vorbesc despre mine stiu ca istorisesc despre tine, si de fiecare data cand depan povestea ta stii, la randul tau, ca vorbesc despre propriile-mi amintiri.

Deghizarea este un alt leitmotiv drag scriitorului turc. Sunt invocati padisahii care obisnuiau sa cutreiere orasul in vesminte de cersetori sau de negustori sau ziaristii care fac acelasi lucru in zilele noastre. Dublul este un alt motiv, iar asta va va aminti de Fortareata alba.

Citeste si:  Inteligenta emotionala vs. inteligenta rationala

Cu cat inaintam in lectura, detaliile, pasii, etapele converg catre cea mai importanta intrebare a cartii lui Pamuk: e cu putinta sa fim noi insine? Am devenit, amandoi, cu totul alte persoane. Cine sunt eu, cine sunt eu?. Intrebarea poate fi inteleasa atat ca o chestiune individuala (iar aici vin in sprijin o multime de personaje, fictive sau istorice, macinate de aceasta dilema), cat si ca o chestiune care priveste o intreaga populatie. In cazul de fata, turcii. Nu este prima carte in care Pamuk ridica intrebarea. In romanele sale, turcii par mereu sfasiati intre un est al misterului si un vest al stralucirii aparente, pierduti in cautarea identitatii. Personajele sale au, de multe ori, acea alura a lunaticilor hotarati sa revina la obarsii, retrasi in mahalale si incercand sa intrupeze in jurul lor alte lumi. Chipurile acestea au inscrise pe ele niste slove care palesc in momentul contaminarii cu “influente nefaste”, improprii. Oamenii lui Pamuk devin un fel de papusi matrioska, au in ei alte voci, se transforma, se substituie altora, trec pe nesimtite din real in fictiune si invers, iar metamorfoza e continua si jocul fascinant de urmarit.

Chiar ultimele cuvinte ale cartii constituie o pledoarie pentru lectura: Pentru ca nimic nu este atat de uimitor ca viata. In afara de scris. In afara de scris. Da, desigur, in afara de scris – singura consolare. Nu-mi mai ramane de facut decat sa va invit sa va lasati prinsi in jocul lui Pamuk. Chiar daca nu-i stiti regulile de la inceput, le veti deprinde pe parcurs. Cartea lui e o oglinda. Oglinditi-va, asadar. Vedeti ce va iese. Si spuneti-mi si mie de nu va e cu suparare.

3 Comentarii
  1. La multi ani irina si felicitari pt primul articol 2012 de pe flu 🙂 super tare cartea intr-adevar, iar autorul este oricum unul dintre preferatii mei 😀

  2. La multi ani, Andreea, si multumesc, dar nu articolul meu este primul.

    Lucia a fost ceva mai harnica cu \”dragostea si jucariile\” ei.

    Ma bucur ca-ti place Pamuk. Pe mine m-a cucerit iremediabil cu \”Ma numesc Rosu\”.

  3. corect;)) oricum sa fie cu articole bune:P
    cu \’Ma numesc Rosu\’ am inceput sa-l citesc…in general nu-mi prea place stilul autorilor turci, pt ca par toti iesiti dintr-un tipar al culturii lor. Si Pamuk face asta dar cu un alt stil…oricum super trimiterea:D

Lasă un răspuns la Irina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.