Cate o apocalipsa pentru fiecare: Melancholia si Perfect Sense

Mi-e greu sa spun de ce am ajuns sa vad doua filme cu apocalipse in ultima saptamana. Adica mi-e greu sa imi dau seama daca viermele fatidicului 2012 e in capul meu, ceea ce m-ar mira, pentru ca m-am saturat prin cate sfarsituri de lume am trecut in scurta mea viata, sau in al producatorilor de filme. Orisicum, trebuie sa va povestesc despre ce e vorba, ca sa aveti de unde alege, la nevoie.

Sa incep cu Melancholia lui Lars von Trier. De fapt, sa incep cu von Trier, al carui fan nu sunt si probabil ca n-am sa devin niciodata. Face niste filme atat de triste, incat trebuie sa le vad cand sunt eu insumi foarte trist si, prin analogie, tristetea mea sa mi se para nejustificata si, deci, suportabila. Nedorindu-mi sa fiu trist nici macar ca termen de comparatie, nu imi place Trier. Asta, asa, ca experienta personala. Din punct de vedere artistic, nu imi place Trier pentru ca reteta lui de succes e de a opune indivizi bolnavi unei lumi bolnave. O tehnica inspirata, in masura in care iti place contrastul dintre gri-sobolan si negru-pal. Daca nu e cazul – asa cum nu e cazul meu – nu poti ajunge sa fii fan. Ca sa nu mai spun ca insistenta cu care von Trier se erijeaza in profet al decaderii si mortii imi aduce aminte de pocaitii care merg din usa in usa pentru a imparti pliante biblice – aceeasi psihologie, dar in varianta pe negativ.

Citeste si:  Sambata la TIFF

Acum, filmul. Melancholia, 2011. Imagine si sunet exceptionale. Kirsten Dunst, premiata la Cannes, pe merit. Si totusi, ceva e putred in Danemarca natala a lui von Trier. Spuneam despre „The Tree of Life” ca e un fel de prezentare in powerpoint, dar ca mi-a placut. Bucati consistente din Melancholia sunt si ele un fel de powerpoint high-class, doar ca, spre deosebire de Tree of Life, finalul filmului nu te lasa cu nimic. Cum spuneam pe maidan: un film in care mor toti. Ad litteram. Planeta albastra Melancholia loveste cealalta planeta albastra, mai cunoscuta noua, si gata. Stim inca de la inceput ca asta se va intampla, restul filmului e o ciorba lunga despre cum reactionam in asemenea situatii, atat de lunga incat as spune ca devine anacolut. Tag-line-ul peliculei e Enjoy it while you can, dar acest mesaj are valoarea practica a unei pastile de viagra inghitita atunci cand nu e nicio femeie prin preajma. Enjoy it, enjoy it, dar von Trier uita sa ne spuna cum si, mai ales, cu cine.

Citeste si:  Despre Italia

Celalalt, mult mai anonimul Perfect Sense (tot 2011), e un film scotian girat de BBC, cu Ewan McGregor in rolul unui bucatar plin de sine, care se indragosteste de un medic epidemiolog (Eva Green). Cei doi nu prea au timp: sfarsitul lumii e aproape. Dar nu mai e vorba de meteoriti sau de planete care lovesc, fara imaginatie, pamantul. E o apocalipsa metaforica, in care fiecare individ trebuie sa-si plateasca amenda. Totul incepe (atentie, spoiler!) cu pierderea mirosului – intreaga omenire isi pierde acest simt aproape simultan, din cauza unui virus necunoscut. Dar viata continua si fara miros – o vreme – pana cand toata lumea pierde, brusc, simtul gustului. Nici asta nu-i un obstacol de nedepasit pentru dragostea celor doi si nici pentru supravietuirea speciei. Abia dupa aceea lucrurile devin cu adevarat tragice – si de asta nici nu va mai povestesc, va las sa vedeti filmul.

Citeste si:  Hartuirea sexuala in mediul profesional romanesc

Trebuie totusi sa adaug ceva: producatorii puteau sa se gandeasca mai bine atat la titlu, cat si la tag-line – Without love there is nothing. Variantele alese sunt, de buna seama, imbecile. Imi evoca – dupa ce am vazut despre ce e vorba – un sicriu roz.

Cate o apocalipsa pentru fiecare, asa cum spuneam si in titlu. Eu o aleg pe a doua. Prima, desi mai celebra si mai premiata, mi-a dat senzatia de absurd a unui accident rutier multiplicat la scara globala. A doua m-a facut sa ma gandesc. I s-a potrivit mult mai bine eticheta aia cu Enjoy it while you can.


Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.