Cate poate ascunde un geamantan?

Geamantanul, aparuta la Humanitas, in colectia „Cartea de pe noptiera, este prima carte a lui Serghei Dovlatov pe care o citesc si sunt total sedusa. Dovlatov pare sa fie genul de scriitor care se trage “de scriitura” cu cititorii, daca-mi este permisa exprimarea. E cald, familiar, chiar degaja un aer de jemanfisism, are un stil simplu, accesibil, nu intra in teorii complicate si de natura sa ne dezvolte complexe. Si mai vorbeste si de lucruri cunoscute noua, daca nu direct, atunci macar prin intermediul povestirii parintilor si bunicilor.

Geamantanul lui Dovlatov este, de fapt, depozitarul unor obiecte-simbol. Cufarul pe care l-a adus in noua viata, in Statele Unite, tine in el reminiscentele vechii vieti. Iar aparenta acestora poate fi extrem de cinica. O pereche de sosete de nailon, un costum, o pereche de manusi, o curea, o jacheta de catifea roasa, o caciula, o pereche de ghete. Cartea spune, pur si simplu, povestea tuturor acestor obiecte.

Acesta este invelisul exterior, stratul “chitinos” al unui om, invelis capatat inaintea unui exil. Dar, daca veti fi atenti, veti observa ca e posibil ca omul insusi sa se reduca la acest invelis. Naratorul ne poarta cinematografic in cateva momente si scene ale vietii sale in Uniunea Sovietica a anilor ’60. Munca intr-o redactie a unei gazete, cum altfel, comuniste, saracia, alcoolul, cozile, “micile intelegeri” si incercari de a fenta sistemul, modul in care si-a cunoscut viitoarea sotie – de “profesie” agitatoare (pentru cei care nu stiu, agitatorii mergeau in casele oamenilor pentru a-i invita la “vot”), inaugurarea unei statii de metrou in Leningrad – toate aceste instatanee puncteaza viata unui om si reprezinta tot atatea povesti ale unor… obiecte.

Citeste si:  Televiziune si facturi

Dovlatov este inclinat spre anecdotic, spre istorii absurde, desprinse din fundalul mizer al epocii staliniste, dar carora le da o scanteie de ludic, de umor, absolut irezistibile. Veti rade citind cartea lui asa cum ati ras, probabil, si la “A fost sau n-a fost”. De altfel, m-a uimit gradul de asemanare dintre metehnele tipice epocii de la noi si de la ei. Ironizeaza epoca, partidul, gazetaria, casnicia, femeile, alcoolismul generalizat, dar, in primul rand, se autoironizeaza. Dezvolta un fel de lene, de indiferenta la mediul din jur, poate tot ca un mecanism de adaptare. Cu deosebirea ca, spre deosebire de alti autori publicati in samizdat, la Dovlatov, omul nu pare sa se simta stanjenit, incorsetat, nefiresc. Indolenta ii este naturala, proprie, este o limba pe care o stapaneste, iar adaptabilitatea la anomalia din jur cu adevarat uimitoare. Trece prin tot felul de slujbe, de la gardian de inchisoare la cioplitor in piatra, de la bisnitar la ziarist si totul pare credibil, convingator in lumea aceea. De altfel, se pare ca prozele lui Dovlatov sunt cu tenta autobiografica.

Citeste si:  Nouvelle Vague revine la Bucuresti!

Personajul sau nu este un erou, nu este un dizident sau un luptator activ impotriva regimului. Rezistenta sa este a una interiorizata, una a refuzului de a se lasa contaminat de lipsa de sens, de absurdul, dar nu e vorba de o asumare constienta, ci pur si simplu de singurul mod in care poate fi. Dovlatov nu-si zugraveste personajul nici in aura eroismului, nici in smoala coruptului, tusele sale sunt firesti, nu se fereste de micile lasitati, de erori, de greseli. De fapt, toate merg anapoda. Bisnita cu sosete din fibre sintetice, de provenienta finlandeza, filmul in care urma sa joace rolul lui Petru cel Mare reintors, ca dupa o calatorie in timp, in Rusia si socat de decadenta contemporanilor, reportajele de la ziar, micile afaceri si “invarteli”. Veti rade mult, cel mai probabil, dar veti constata si absurdul unei societati, degringolada, discrepanta intre “teorie” si realitate. Unii dintre noi o stim deja pe propria piele, dar pentru cititori mai tineri sau pentru occidentali, lectura lui Dovlatov ar putea contribui la completarea unui puzzle in istoria secolului XXI.

Citeste si:  B’ESTFEST – evenimentul turistic al anului 2008!

Si, cu tot umorul, si burlescul, si absurdul, cartea aceasta doare pe alocuri. O evreica dactilografa se sinucide din cauza presiunilor colegilor. Casnicia insasi, aspectele intime sunt si ele contaminate de disfunctionalitatea sociala, de anomaliile din jur. Tuturor ispitelor si grozaviilor vietii noi le opuneam singura noastra insusire – indiferenta. Se pune intrebarea: ce poate fi mai durabil decat un castel construit pe nisip?… Ce poate fi, in viata de familia, mai durabil si mai de nadejde decat absenta vointei?.. Ce anume poate garanta mai trainic binele a doua state adverse decat incapacitatea lor de a se apara?…


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.