Cum sa uiti o femeie

Cum sa uiti o femeie poate suna a roman de dragoste, sau cel putin, a titlu de carte care promite o (pseudo-)reteta de vindecare a suferintei amoroase, insa nu este. Cum sa uiti o femeie, roman de Dan Lungu, aparut la Polirom, este mai mult drumul unei memorii, sinuozitatile unor intrebari si obstacolele aparute pe drum. Intriga suna incitant: Andi se trezeste intr-o zi fara Marga si cu un bilet pe masa care-i promite ca va intelege intr-o buna zi. Cum se si intampla de obicei, nu intelege nimic. Sau, in orice caz, nu ceea ce si-ar dori. Important este insa ca incepe sa aiba o alta viziune asupra altor lucruri. Deci, ceva tot se schimba in el, personajul inregistreaza o evolutie.

Marga este femeia prin excelenta in viziunea unora. Este frumoasa si frivola, copilaroasa si egoista. Dar straluceste in „usuratatea” ei. Andi pare multa vreme doar un spectator si doar mai tarziu incepe sa descifreze corect anumite comportamente si gesturi. De fapt, nu putem fi siguri daca o face in mod obiectiv intrucat starile lui amestecate, de soc, de furie, de durere, alternand detasarea cu implicarea, pot arunca lumini false asupra detaliului exterior.

Interesanta mi s-a parut constructia cartii, in care vocea la persoana I alterneaza cu cea la persoana a treia, referindu-se la acelasi personaj. Perspectiva penduleaza astfel intre doua planuri concomitente, „sare” de la interior la exterior in succesiunea capitolelor. Artificiul de stilistica se traduce la nivelul continutului printr-o maturizare a lui Andi, printr-o deschidere. Andi cel vechi se autoanalizeaza in permanenta, rememoreaza episoade din trecut si incearca sa gaseasca in ele semnele care anuntau prezentul. Se gandeste, se chinuie, ia hotarari derizorii pe care le anuleaza mai tarziu. Ni se deruleaza filmul unei transformari, etapele ei. Andi cel vazut din afara incepe sa se rupa de un anumit tip de atitudini. Ajuns in casa unui neoprotestant, cel ce ironiza „sectantii” incepe sa-i inteleaga, sa le patrunda mecanismele si modul special in care ei cred. O parte importanta a cartii este dedicata adaptarii la realitatea adventistilor, pe care o ridiculizeaza la inceput, iar in ea este inclusa chiar si o scurta istorie a miscarii din Romania care merge pana dupa primul razboi mondial. Andi merge de la un set de prejudecati si stereotipuri, de la ironii dintre cele mai ieftine, de la o atitudine a omului „rational”, urban si superior pe care nu se sfieste sa o afiseze, pana la o intelegere profunda, fara ca asta sa insemne ca devine partizan. Doar ca relatia lui cu Set, prezbiterul adventist, incepe sa se schimbe, nu mai este vorba de legatura intre un ortodox nepracticant sau un ateu neconfirmat si un „pocait”, ci de cea intre doi oameni, pur si simplu.

Citeste si:  Iti urasti meseria. Ce e de facut?

Andi vine din categoria jurnalistului blazat. Al celui care iese de pe bancile facultatii cu un snop de vise in minte si-n stilou si ajunge sa le converteasca, sub presiunea celor din jur, intr-un manunchi de scopuri meschine, in principal legate de supravietuire. Aici Dan Lungu nu isi uita pregatirea de sociolog. Portretul facut presei romanesti este unul realist. Sunt surprinse toate cliseele pe care am ajuns sa le asociem lumii jurnalistice de pe la noi, fara sa aflam insa nimic nou. Berile baute prin carciumi dupa inchiderea editiei, vulgaritatea glumelor, idilele din redactii, sapatul dupa „secrete murdare” si santajul, vedetele de mucava si domnisoarele de la departamentul de „divertisment” care scriu despre ele, redactorul-sef tiranic si care uita promisiunile facute, salariile mizere.

Citeste si:  Platita sa ma plimb prin lume

Personajele lui Dan Lungu au scrise in frunte categoriile sociale din care provin si faptul este unul determinant pentru destinul lor. Pare firesc ca Marga, fiica unica, sa fie frivola si egoista atunci cand Dan Lungu iti povesteste ce copilarie „in puf” a avut pe vremea comunismului. De Marga au fost straine cozile la alimente sau penuria din magazine pentru ca tatal ei lucra la „Partid” si avea sofer. Asa ca acum, la maturitate, este firesc sa fie extrem de preocupata de cantitatile industriale de jojoba cu care pielea ei trebuie sa se hraneasca si de falsele vedete pe care le intervieveaza. Pe de alta parte, Andi vine dintr-o familie cu frati numerosi in care lupta pentru orice era o prezenta constanta.

Citeste si:  Prima doamna pe coperta Vogue

Pe langa vocea lui Andi, intervine in poveste si vocea Margai care-si recompune copilaria. Aici razbat ecourile unui erotism incipient, exista cateva pasaje care au lirismul si prospetimea pe care le aduc de obicei evocarile unei copilarii fericite. Marga se intrupeaza singura mai convingator decat reuseste Andi sa o faca, cu toate divagatiile si multiplele paranteze pe care discursul sau le deschide.
Detaliul mizerabilist nu lipseste nici el, iar prezenta lui este mai mult sau mai putin justificata, luand uneori chiar chipul scabrosului. De exemplu, intr-una dintre intoarcerile lui Andi in trecutul sau de licean, ne vorbeste despre prezenta aproape fantastica a unor limacsi pe peretele din toaleta liceului, acolo unde in buna traditie se adunau la fumat. Unele imagini sunt extrem de reusite, iar comparatiile proaspete, imprevizibile. Tot o reusita marcheaza si povestea dezvoltata in jurul bobul de smoala in care Marga isi lasase amprenta dentara. Pornind de la astfel de „artefacte”, incearca Andi sa gaseasca un raspuns. Raspuns care, in mod previzibil, nu vine, insa cautarea lui il conduce spre alte usi la care nu se mai sfieste sa bata.

Romanul nu va constitui o revelatie, insa este cu siguranta o carte „onorabila”, „cinstita” care nu promite mai multe decat face.

Romanul precedent al scriitorului, „Sunt o baba comunista”, care s-a bucurat de numeroase traduceri in Europa, a fost si ecranizat de Stere Gulea.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.