Profesorul universitar Dan Horia Mazilu, directorul general al Bibliotecii Academiei Române şi membru coresponent, a încetat din viaţă pe 16 septembrie, anunţă Academia Română.
Născut în 1943, Dan Horia Mazilu a făcut cursurile liceului „Nicolae Bălcescu” din PiteÅŸti, apoi pe cele ale Facultăţii de limbi slave a Universităţii din BucureÅŸti, luându-ÅŸi doctoratul, în 1972, cu teza „UdriÅŸte Năsturel”. A urmat treptele ierarhiei universitare, ajungând profesor la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din BucureÅŸti.
Dan Horia Mazilu a fost lector de limbă şi literatură română la Universitatea din Sofia şi profesor invitat la Institutul de Romanistică a Universităţii din Viena. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 2001 iar, din 2006, a fost director general al Bibliotecii Academiei Române, funcţie pe care a onorat-o până în ultimele zile ale vieţii.
Dintre numeroasele sale lucrări ÅŸi studii, fac parte: „Barocul în literatura română din sec. al XVII-lea”, „Varlaam ÅŸi Ioasaf”, „Istoria unei cărÅ£i”, „Literatura română în epoca RenaÅŸterii”, „Proza oratorică în literatura română veche”, „Recitind literatura română veche”, „Petre Movilă. Un reper românesc pentru europenizarea Estului”, „Cronicari moldoveni”, „Introducere în opera lui Antim Ivireanu”, „Dimitrie Cantemir, un prinÅ£ al literelor”, „Noi printre ceilalÅ£i sau despre literatura peregrinilor”, „Dracula pe care Occidentul l-a ratat” ÅŸi a editat volumele „Cronicarii moldoveni”, „Cronicarii munteni”, „Din vechimea ÅŸi continuitatea românilor. Istoricii Åžcolii ardelene”.
De curând, la Editura Polirom, a apărut cartea sa „Văduvele sau despre istorie la feminin”. De asemenea, Dan Horia Mazilu mărturisea, într-un recent interviu, că proiecta să scrie despre o viziune nouă a operei lui Dimitrie Cantemir…
Prin stingerea din viaţă a prof. Dan Horia Mazilu, comunitatea academică pierde pe unul dintre cei mai de distinşi dintre membrii săi, un profesor de vocaţie, un cercetător de excepţie care a lăsat literelor române o operă care se înscrie în tradiţia marilor cărturari români, se arată în necrologul din partea Academiei Române.
IN MEMORIAM
Acad. Profesor universitar doctor
DAN HORIA MAZILU
Domnul Profesor Dan Horia Mazilu lasă o impresionantă dimensiune a Timpului vechi românesc concretizată prin 21 de monografii reprezentative pentru spaţiul medievalităţii româneşti, prin cele peste 12 ediţii de repunere în circulaţie a textelor româneşti vechi şi prin cele peste o sută de studii şi articole publicate în reviste de prestigiu din ţară şi străinătate.
Scrisul domnului Profesor Dan Horia Mazilu a produs un reviriment al literaturii române vechi. \”Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea\”, \”Cronicarii munteni\”,\” Varlaam ÅŸi Ioasaf. Istoria unei cărÅ£i\”,\” Proza oratorică în literatura română veche\” I-II, \”Recitind literatura română veche\” I-III, \”Noi despre ceilalÅ£i. Fals tratat de imagologie\”, \”O istorie a blestemului\”, \”Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaÅ£a privată\”,\” Lege ÅŸi fărădelege\”… ÅŸi multe altele sunt cărÅ£i intrate în conÅŸtiinÅ£a lectorului contemporan.
Schimbarea unghiului de lectură a dezvăluit faţete distincte ale Timpului Vechi românesc şi a validat norma artistică a literaturii române vechi. Au existat etape proprii cercetării şi scrisului impuse de o normă a actului critic racordat la premisele interne ale fenomenului literar în specificitatea lui românească dar şi la sistemul general impus de cercetarea în spaţiul european
\”Cred că scrisul meu a urmat o cronologie proprie. ÃŽn care necesarul ÅŸi întâmplătorul se află deopotrivă, având forţă de presiune ÅŸi cedându-ÅŸi locul prim unul celuilalt. Mi-a plăcut să scriu despre ce-mi trăznea prin cap sau despre ce socoteam eu că aeste însemnat pentru mine într-un anumit moment. AÅŸa se face că lucrările consacratee unor figuri însemnate ale literaturii noastre vechi (cum este cartea mea despre UdriÅŸte Năsturel, teza mea de doctorat) sau despre texte fundamentale (Cronicarii munteni, de pildă, un joc al meu cu retorica postbizantină) au lăsat locul sau au făcut loc unor priviri aruncate către epoci întregi (Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea ori Literatura română în epoca RenaÅŸterii) cu ambiÅ£ii de sistematizare ÅŸi racordare a scrisului românesc la desfăşurările europene. Câteodată m-am întors la teme mai vechi. Atunci când mi s-a părut că n-am spus tot ce era semnificativ ori când am crezut că textele investigate pot furniza – citite mereu dintr-un unghi “al meu†(care nu era “al meu†ci al acestui timp) – alte informaÅ£ii utile. Am revenit, astfel, la prezenÅ£ele baroce din literatura română veche, căutând să scot mai bine în evidenţă relaÅ£iile pe care ele le aveau cu starea de sensibilitate dintr-o Europă apropiată nouă. Căci Barocul românesc rămâne pentru mine unul est-european, după cum fundamental răsăriteană – prin temelii ÅŸi evoluÅ£ii – este ÅŸi RenaÅŸterea.\”
Fondator al tezei barocului în spaţiul literaturii române vechi, domnul Profesor Dan Horia Mazilu a impus în mod decisiv teoria conştiinţei artistice a scriitorului medieval recuperând direcţiile constituirii unui sistem radicular de genuri şi specii literare pe filiere distincte.
Domnul Profesor Dan Horia Mazilu a adunat în cărÅ£ile Domniei-sale mai tot ce este cuprins între marginile Timpului Vechi românesc. In \”Noi despre ceilaltiâ€, realizând o incursiune în textele fundamentale ale literaturii române vechi, a identificat scheme, stereotipii imagologice în literatura românã veche. Cartea selecteazã “opiniile vechilor nostri cãrturari despre strãini†cu intentia de a le aduna “într-un proces care înseamnã acceptarea ÅŸi cunoasterea alteritãţii.
\”Voievodul dincolo de sala tronului\” abordează viaÅ£a privată a „stapânitorului de Å£arăâ€, adica a acelui „personaj†ale carui acte ar fi de neimpacat cu privatul, fiindca acela se afla mereu sub conul de lumina al existentei publice.
ÃŽn \”O istorie a blestemului\” găsim prezentată mentalitatea românilor pe palierul negativului, un palier puÅ£in investigat la noi, augmentând retorica obsesiilor ÅŸi a blestemului.
ÃŽn \”Lege si făradelege în lumea românească veche\”, receptată drept cea mai sintetizată cronică a istoriei nocturne româneÅŸti focalizată pe medieval, dar care respiră în actualitate, a dezvăluit paradigma însângerată ce însoÅ£eÅŸte primele timpuri de istorie statală a Ţării RomâneÅŸti ÅŸi Moldovei, tensiunea ÅŸi relaÅ£iile conflictuale caracterizând în egală măsură centrul, ca ÅŸi periferia, violenÅ£a fiind atât a voievozilor, cât ÅŸi a marginalilor.
ÃŽn \”Studii de literatură română veche\” a evidenÅ£iat extrem de convingător prezenÅ£a unor \”vârfuri\” – în înÅ£elesul de performanÅ£e culturale ÅŸi literare – în vechea noastră literatură, precum ÅŸi liniile principale pe care aceasta a evoluat ÅŸi s-a individualizat, desprinzându-se din materia comună a literaturii creÅŸtine europene, de nuanţă răsăriteană, din primul mileniu ÅŸi din primele secole ale celui de-al doilea, până la a deveni română ÅŸi a intra în contact ÅŸi dialog cu alte literaturi europene.
Ultima carte apărută de curând, despre văduve, apare (cumva în “adâncirea†celei despre viaţa privată a capetelor încoronate) despre marile văduve ale istoriei noastre, care au apucat puterea în mâinile lor gingaşe de femeie.
După mărturisile Domnului Profesor urmau alte proiecte dintre care unul avea în vedere Spaţiul, spaţiul sacralizat prin prezenţa celui ce urmează viaţa lui Hristos. Provizoriu, acest proiect se numea Pustia şi încerca să delimiteze şi să definească ipostazele româneşti ale “deşertului†încercărilor.
Proiectul vizând o nouă grilă de lectură a lui Cantemir ar fi conferit, prin apropierea de simbolistica premasonică, o altă dimensiune a personalităţii creatoare a Principelui…
Neîmplinirea acestor proiecte nu face decât să conştientizăm pierderea pe care cultura noastră o resimte…
Asumându-şi misiunea de a reciti literatura noastră veche, dintr-o perspectivă contemporană şi cu ajutorul disciplinelor auxiliare (mentalistica, imagologia, istoria artelor), domnul Profesor Dan Horia Mazilu prin opera sa a modificat radical perspectiva asupra Timpului Vechi românesc, nu numai la nivel literar si cultural în sens larg, dar şi ca perspectivă istoriografică. Cu o formaţie enciclopedică puţin obişnuită, Domnia-Sa a fundamentat un sistem de receptare a spaţiului vechi românesc pe care l-a îmbogăţit şi nuanţat continuu.
O impresionantă putere de cuprindere a Timpului Vechi şi o concepţie umanistă profund originală a caracterizat gândirea sintetizatoare a celui care a reuşit să formeze generaţii de specialişti în literatura veche. De altfel, prin disponibilitatea deosebită şi talentul didactic cu totul aparte, domnul Profesor a sprijinit proiectele de devenire personală şi profesională ale studenţilor, doctoranzilor şi asistenţilor Domniei sale, cu tact şi modestie, oferind prin aceasta, încă o dată, modelul ideal al dascălului autentic.
A ştiut să desfacă aripile tinerilor si să le arate că drumul spre cartea veche nu este presărat de trădări şi amânări:
\”Cred că literatura veche – nu numai în spaÅ£iul românesc – adăposteÅŸte textele caracterizate printr-o maximă fidelitate. Ele nu trădează, nu-l trădează pe cel care le cultivă, fiindcă – am mai spus-o – cei vechi priveau cuvântul scris cu maximă seriozitate. Cartea – ÅŸi nu doar Cartea Bisericii – era un obiect sacru ÅŸi de aceea trebuia să aibă toate atributele gravităţii.\”
Cei care am avut privilegiul de a-l avea Profesor am avut astfel şansa de a avea la baza formării noastre principii solide…A rămas să valorificăm fiecare această şansă, aşa cum rămâne să vrem să înţelegem, fiecare dintre noi, ceea ce cărţile Domnului Profesor ne spun….recitindu-le…