Romanul lui Sergio Pitol, Imblanzirea divinei egrete, aparut la editura Art, este o constructie complexa, in care se reunesc contrariile si in care se inlantuie mai multe tehnici narative, iar modelele literare sunt multiple. Scriitorul a devenit in 2005 al treilea mexican distins cu premiul Cervantes, dupa Octavio Paz si Carlos Fuentes.
Cartea incepe sa deconcerteze inca de la primele pagini. Titlurile capitolelor sunt formate din enunturi lungi, care rezuma momentele decisive ale faptelor descrise in ele: „I – Unde un batran romancier, ingrijorat de inaintarea in varsta, da in vileag laboratorul si mediteaza asupra materialelor cu care isi propune sa scrie un nou roman” sau „II – Unde se povestesc diferitele aventuri ale lui Dante C. de la Estrella, licentiat in drept, care, dupa parerea autorului, se inrudesc cu romanul picaresc si culmineaza cu o calatorie la Istanbul”. Asta ar trebui deja sa va anunte ca avem de-a face cu un metaroman, cu o meditatie asupra scriiturii chiar in interiorul ei.
Avem asadar mai multi naratori, primul este cel clasic, omniscient care ne vorbeste despre dilemele unui scriitor ajuns la o varsta venerabila, intrebarile pe care si le pune asupra literaturii sale si sanselor de a da o carte cu adevarat valoroasa. Aflat pe punctul de se angaja in scrierea noii opere, scriitorul nostru tine sa respecte prezenta a catorva coordonate: importanta sarbatorii in civilizatia umana, asa cum este ea descrisa intr-o carte a rusului Mihail Bahtin despre cultura populara in Evul Mediu, opera lui Gogol si obsesia dezvoltata pentru ea de catre un personaj imaginat ca non entitate, la fel ca protagonistul din Suflete moarte, prezenta unei femei erudite si misterioase si o calatorie la Istanbul. In urmatorul capitol intra in scena personajul Dante C. de la Estrella, rezultat al consideratiilor batranului scriitor, care, pe fundalul unei furtuni le istoriseste membrilor familiei unui arhitect, povestea vietii lui, mai degraba incercarea esuata de a „imblanzi divina egreta”. Faptele relatate de el au avut loc in urma cu cateva decenii, dar naratorul nostru nu pare deloc detasat de ele, ele continua sa-l macine in continuare. Sirul ipostazelor naratoriale nu se incheie insa aici. Dante C. de la Estrella include in propria relatare consideratii referitoare la alte fictiuni, in principal la opera lui Gogol, pentru care dezvoltase o reala obsesie.
Desi, din referirile de mai sus s-ar intelege ca avem de-a face cu un roman foarte orientat pe partea de idei, un roman ale carui intamplari se desfasoara intr-un aer rarefiat, lucrurile nu stau deloc asa. Cartea lui Pitol este invaluita in mai multe straie, cel de deasupra nu lasa sa se ghiceasca ce se afla dedesubt, iar actul dezvaluirii este unul plin de farmec si de surprize, dar, in primul rand de umor. Modul in care gratia, preocuparile intelectuale ale personajelor se impletesc cu cea mai mare abjectie da nastere unor efecte comice irezistibile.
Peste toate planeaza insa indoiala. Avem de-a face cu un narator si protagonist din acea categorie a povestitorilor deloc credibili. In primul rand, avocatul nostru este un personaj detestabil. Nimeni nu pare sa-l suporte, insa cumva el reuseste sa-si impuna prezenta. Cei prezenti la confesiunea lui initial ar da orice sa-l azvarle in strada. Obtuzitatea creste odata cu afisarea unei suficiente, din impletirea firii lui pline de resentimente cu cea mai neplacuta megalomanie. Starile sale se schimba cu rapiditate de-a lungul relatarii, insista nepermis de mult pe anumite detalii aparent insignifiante pentru a trata apoi in mod superficial tocmai acele episoade care ar da greutate, care ar explica totul. Reactiile sale sunt grotesti, inexplicabile, monstruoase.
Discursul romanului lui Pitol este unul polifonic. Ne vorbesc mai multe voci, uneori in cadrul aceluiasi paragraf, dar polifonia nu se incheie aici. Vocile la care ma refer vin din epoci diferite. Modul in care sunt formulate titlurile, care suna ca niste note explicative, amintesc de literatura Evului Mediu. Tehnica povestirii in rama isi are originea tot atunci, multe dintre aventuri par tipice romanului picaresc, iar intregul are un ton burlesc, exagerat, parodic. Sergio Pitol cultiva un anume tip de umor, care smulge nu zambete, ci hohote de ras, cu tuse grosiere de multe ori, alunecand serios in scatologic, insa finalul romanului seamana cu un banc sec, cu o „poanta” care trebuie descifrata de catre no, cititorii. Discursul isi pierde din falsa transparenta de pana atunci. De altfel, reactiile lectorilor sunt prefigurate inca din atmosfera casei in care Dante C. isi spune istoria. Adesea, este intrerupt de spectatori, care sunt dintre cei mai eterogeni, doi gemeni care incearca sa recompuna un puzzle cu Moscheea Albastra din Istanbul, detaliu ce declanseaza evocarea lui Dante, mama lor care croseteaza, arhitectul care lectureaza un roman politist de Simenon si tatal sau care citeste ziarul. Dante nu este placut de acestia, este chiar detestat, publicul sau il priveste cu neincredere si dispret. Pe cat de absurda pare povestea lui, pe atat de ilogice si de rupte din context par intrebarile „ascultatorilor”, dar asta nu inseamna ca nu sunt si legitime.
In ciuda unui discurs alambicat, cu multe divagatii, in ciuda profundei antipatii pe care o trezeste, Dante C. de la Estrella incepe sa ne suscite interesul. Isi incepe istoria promitand sa dezvaluie la sfarsit in ce fel „cea mai mare escroaca din istoria omenirii”, pe numele ei Marietta Karapetiz, i-a distrus viata pentru totdeauna. Aflat intr-o calatorie la Istanbul, cel ce urma un doctorat la Roma este sedus cu promisiunea unui alt fel de viata, pentru ca asteptarile sa-i fie inselate in cel mai crud si mai hilar mod cu putinta. Insusi numele sau este de un ridicol fara margini. Initiala C vine de la Ciriaco, care s-ar traduce in romaneste prin Chiriac. Pe cat de carnavalesc ii este numele, pe atat de bizar este el. Are toate atributele necesare pentru a trezi antipatia: loialitatea ii este cu totul straina, este de o zgarcenie patologica, este hraparet, patruns pana in maduva oaselor de propria sa valoare, peste masura de increzator in puterea observatiilor si analizelor sale, dizgratios, pedant, parvenit. Limbajul lui este de o pretiozitate care are rolul de a-i irita pe ascultatori, comparatiile pe care le face sunt nepotrivite, bombastice: „lacunele maestrei Jekyll-Hyde-Karapetiz erau in anumite privinte uriase, as putea spune oceanice”.
Pagini antologice creeaza referirile sale la opera lui Gogol. Interesul pentru opera acestuia ii este trezit lui Dante chiar de diabolica Marieta, iar acesta isi face un scop in viata din a demonta prin articole in reviste obscure si prin scrisori trimise la redactii la fel de necunoscute intreaga viziune a „egretei” despre scrierile rusului. Toate aceste divagatii constituie un prilej extraordinar pentru Sergio Pitol de a ironiza diferite moduri de interpretare si receptare a literaturii. Nu trebuie sa fi citit Gogol ca sa-ti dai seama de enormitatile prezentate de o parte sau de alta. In special, se insista pe nuvela „Mosieri de altadata” si nu pot rezista tentatiei de a va cita cateva pasaje referitoare la aceasta. Delirul interpretativ al lui Dante Chiriac este de o absurditate fara margini, suculenta, excelent redata. In primul rand, el este de parere ce nuvela lui Gogol este o critica sociala:
Dupa mine, pacatul lui Afanasie Ivanovici si a Pulheriei Ivanovna consta mai ales in lipsa lor de chibzuinta, in cheltuielile lor nesabuite si intr-o incapacitate viscerala de a prevedea o redresare sanatoasa economisind si punand bani deoparte. Din cauza unor minti iresponsabile ca acestea, nu se poate apara esenta proprietatii si progresul este in pericol. Viata lor nu e pur si simplu decat o metafora a risipei. Ei sunt in stare sa cheltuiasca o adevarata avere pe mancare si sa plateasca o armata de servitori al caror numar nici macar nu-l cunosc. Sunt un fel de mana sparta, nu stiu decat sa dea. Vechilii ii fura de sub ochi. Nici n-au habar ce cultiva pe pamanturile lor si in ce stare le sunt padurile. Gogol condamna in mod indirect iresponsabilitatea mosierilor de a-si administra averile, precum si lenea si viclenia servitorilor, asa cum in celebra povestire Mantaua isi bate joc cu dispret de omul de rand, de slujbasul modest, desavarsitul domn Nimeni, care nu se multumeste cu ceea ce ii permite situatia lui reala, ci aspira la un palton captusit cu blana, a carui achizitie este peste puterile lui financiare. Numai prin austeritate si prin spirit de economie se poate ajunge la o societate inaintata. Gogol ar trebui sa fie autorul de capatai al intreprinzatorului contemporan. In eseul meu, pisica rebela a Pulheriei Ivanovna devine un simbol al slujbasului anarhist, sindicalist sau nu, din zilele noastre, capabil sa-l dea gata pe patronul care, in loc sa dea dovada de fermitate, incearca sa-i castige devotamentul si intelegerea prin tot felul de gesturi filantropice obosite.
Tot prin absurd sunt caracterizate si celelalte opinii pe care licentiatul nostru in drept, ajuns sa se creada o somitate in materie de Gogol, le enunta cu maxima emfaza si mandrie. Nu vom afla niciodata „adevarul”, caci in afara de Dante Chiriac nu mai vorbeste nimeni, cu exceptia Marietei, in stil indirect liber. Dar ne putem noi baza pe calitatile de „redare” ale acestui mizantrop? Putem noi avea increderea in fidelitatea „inregistrarii” sale? El insusi arunca umbra incertitudinii asupra amintirilor pe care ni le relateaza. Fapte dintre cele mai concrete capata in acest roman un aer indoielnic. Tot ceea ce ni se relateaza este pus sub semnul parodiei, al ironicului, al sarcasmului. Ceremonii vechi de secole, precum cea a Copilului Sfintisor, se transforma in defecari colective.
Romanul lui Sergio Pitol este un joc, este o scriere impregnata de spirit ludic, este un experiment postmodern, o farsa. El practica o literatura a excentricitatii, a desacralizarii, in care umorul joaca un rol primordial, in care ne gasim afundati in vulgaritatea umana, in care fictiunea se imbina cu jurnalul de calatorie, cu eseul, cu observatia etnografica (Marieta si sotul ei sunt antropologi). Personajelor lui le este rapita maretia, tragismul se pateaza de nebunie si excremential, gratia atunci cand apare este murdarita de abjectie. In ce fel, trebuie sa descoperiti singuri. Ceea ce e important e ca o veti face razand.
Daca v-au placut Gombrowicz, Bulgakov, Gogol, Kafka si Beckett, nu aveti cum sa-i spuneti „nu” lui Sergio Pitol.